De regulă, o persoană cu psihologia unui sărac alege o meserie prost plătită, dar care îi oferă un loc de muncă stabil. Adică în instituțiile statului, deoarece statul „mereu va avea grijă”. Iar dacă te angajezi într-o organizație comercială, există riscuri de a rămîne în stradă peste un timp. Persoana respectivă deloc nu are încredere în propriile forțe și în faptul că experiența și cunoștințele sale sînt solicitate. În consecință, merge la munca plictisitoare, încetează să învețe ceva nou și devine inutilă, în loc să crească și să se dezvolte.
Persoana cu psihologia unui sărac se teme de schimbare din motivul de a nu rămîne inutil. Motoul său este „mai bine să am mai puțin decît să risc și să pierd totul”. Acest tip de persoane nu vor iniția niciodată o afacere. Nu vor studia piața. Nu vor merge la 40 de ani să facă a doua facultate și pentru nimic în lume nu se vor muta cu traiul în alt oraș pentru a începe o nouă viață la 50 de ani!
Este o trăsătură comună pentru persoanele cu psihologia unui sărac. Dar cum să se supraaprecieze dacă persoana nu trăiește, ci vegetează: un job neinteresant pe care nu vrea să-l piardă, absența împresiilor vii, a schimbărilor și a riscurilor rezonabile. Anume acești factori ne impun să ne respectăm pentru muncă și posibilități. Persoana cu psihologia unui sărac nu înțelege că bogăția și perspectivele bune se deschid oamenilor cărora nu le este frică să înceapă totul de la zero.
Este evident că pentru a obține un rezultat bun este necesar încontinuu să depui efort. De exemplu, puteți alege un loc de muncă interesant și bine plătit, cu multe responsabilități, astfel veți crește tot timpul.
Însă o persoană cu psihologia unui sărac nu vrea și nici nu știe cum să fie activă (deoarece niciodată nu a încercat). Îi este frică să caute un astfel de loc de muncă, pentru că crede din start că nu va face față. Persoana este pasivă și, prin urmare, săracă.
Persoana cu psihologia unui sărac este sigură că trebuie să fie bine plătită. Doar pentru simplul fapt că își îndeplinește sarcinile calitativ. Iar salariul său trebuie să îi asigure cheltuielile pentru trai, odihnă, copii și cheltuielile personale, uitînd de faptul că singură a fost de acord să aibă un job prost plătit. Prin urmare, îl învinuiește pe șeful zgîrcit. Persoana pune responsabilitățile sale pe umerii altora. De ce să mă mișc dacă oricum de mine nu depinde nimic? „Să fac sau să nu fac, rezultatul e unul singur - nu voi primi nimic”.
Oamenii săraci depun efort nu pentru „a atrage”, ci pentru „a păstra”. Ei pierd ore în șir pentru a vizita mai multe magazine, pentru a compara prețurile și pentru a cumpăra acolo unde este mai ieftin. Ei merg în diferite instanțe pentru a obține o diminuare nesemnificativă a plăților pentru serviciile comunale sau pentru a beneficia de un ajutor social care nu prea îi ajută. În loc să cheltuie efectiv aceleași eforturi pentru a cîștiga bani sau pentru a găsi un loc de muncă bun.
Adăuga comentariu