De ce 70% dintre locuitorii Moldovei nu au apă potabilă de calitate

Foto: personal-health.ru

Anghelina Taran

În ultimii ani, autoritățile raportează cu mîndrie despre faptul cîte localități sînt asigurate cu apă și cîți kilometri de apeduct au fost construite, în special, din banii donatorilor, însă evită să spună cît de bună este apa de băut. Potrivit estimărilor specialiștilor, mai mult de jumătate dintre apeducte sînt construite din surse a căror apă nu corespunde calităților apei potabile și ea nu poate fi consumată. Astfel, aproape 70% dintre locuitorii Moldovei nu dispun de apă potabilă de calitate.

Ce apă avem?

De exemplu, potrivit raportului publicat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcției, în perioada 2013-2015, în Moldova au fost realizate 13 proiecte de asigurare cu apă și canalizare, în valoare totală de peste 340 de milioane de lei. Au fost trasate aproape 130 km de apeducte și doar 27 km de rețele de canalizare – aproape de cinci ori mai puțin (de ce este construit apeductul fără canalizare – e o altă întrebare). În această perioadă a fost construită o stație de pompare a apei – s. Manoilești, raionul Ungheni, și o stație de epurare a apelor reziduale – or. Otaci, raionul Ocnița.

În rezultatul implementării acestor proiecte, în 25 de localități a fost ameliorat accesul la serviciile de aprovizionare cu apă pentru 21 de mii de oameni, iar pentru 816 persoane – accesul la canalizare. Însă nicăieri nu se spune ce apă curge în acele apeducte – potabilă sau tehnică.

În spatele cifrelor se ascunde o minciună

În țara noastră există două tipuri de surse de apă potabilă pentru apeducte – apele freatice (din rîurile Nistru și Prut) și subterane – fîntîni arteziene. Apa din aceste rîuri, în special, corespunde gradului trei de poluare, uneori – gradului doi (în total, există cinci grade; cu cît e mai mare cifra, cu atît calitatea e mai proastă). Cu apa din rîuri sînt asigurare localitățile amplasate la o distanță de cel mult 30 km de artera acvatică. Însă 50-60% din apele subterane, chiar după o anumită filtrare, nu sînt bune de băut.

- Deoarece acestea nu sînt bune, nu se permite proiectarea apeductelor cu aceste surse, spune președintele Organizaţiei Teritoriale Chişinău a Mişcării Ecologiste din Moldova, Vladimir Garaba. Însă în ultimii ani, se pare că mai mult de jumătate din apeducte sînt construite anume așa. Din păcate, noi îi supunem pe oameni riscului de îmbolnăvire cu diferite maladii.

În opinia mea, aceasta este o goană după obținerea unor indicatori pentru că în Moldova doar 50-60% din populație au acces la apă potabilă.

În spatele cifrelor din rapoarte, ce conțin doar indicatori cantitativi, se ascunde o minciună. Nimeni nu scrie în raport că localitatea nu a fost conectată la apă potabilă. Se are în vedere că, dacă există apeduct, atunci apa e potabilă. Statistica consideră că, de exemplu, Taraclia, Comratul, Ceadîr-Lunga, Hînceștiul, Călărașiul etc., adică centrul și sudul țării, sînt asigurate cu apeducte, însă această apă e tehnică.

Toți vor apă, oricît de rea ar fi. Însă noi nu trebuie să admitem acest lucru. Totuși, dacă îl întrebi pe orice locuitor al satului unde nu există apeduct ce e mai bine – să aibă la robinet apă de burcut (sulfuroasă) sau deloc, atunci răspunsul va fi :„Dați-ne măcar pentru necesități menajere, iar de băut vom lua din fîntînă”.

Dacă apa nu e bună

Dacă apa din fîntînile arteziene nu este bună de băut, de ce medicii sanitari închid ochii? Vladimir Garaba s-a adresat în repetate rînduri la Centrul de Sănătate Publică cu întrebarea: „De ce semnați documentația tehnică și autorizația pentru construcția apeductului, știind că apa nu e bună?” I s-a răspuns: „Noi scriem că apa e bună după curățare”.

- Dar orice apă va fi bună de băut după epurare. Chiar și cea din canalizare, se revoltă ecologistul. În multe țări apa trece circuitul de 2-4 ori (ea este curățată și se utilizează în apeduct), înainte de a o deversa în natură. De aceea, în acest caz, la noi este mințit poporul.

Dacă unele ape pot fi curățate prin tehnologii ieftine – aerare, sedimentare etc., atunci majoritatea apelor necesită o epurare serioasă, pentru că ele conțin mai multe substanțe decît e capabil să mențină filtrul. De exemplu, în apeductul din Ceadîr-Lunga există aproape întregul tabel al lui Mendeleev. Acolo e imposibil de curățat apa cu un filtru obișnuit, sînt necesare filtre scumpe. Și în Ceadîr-Lunga a fost construită o stație de epurare, însă ea nu funcționează, deoarece s-a defectat din cauza concentrației înalte a acestor substanțe. Filtrele s-au astupat și trebuie schimbate, însă ele sînt scumpe, iar autoritățile locale nu au bani. Totodată, se formează o cantitate mare de deșeuri, asupra utilizării cărora încă nu există nicio decizie.

La Nisporeni, cu zece ani în urmă, a fost construită o stație de epurare a apei, pentru care au fost cheltuiți aproape 15 milioane de lei. Însă această stație nu funcționează, pentru că este necesară o purificare profundă cu ioni etc. Costul acestei ape este de circa 40-50 de lei pentru un metru cub. Care este sensul să speli veceurile cu această apă scumpă, să te scalzi în ea și să uzi grădinile? Oamenii au renunțat la acest serviciu. Adică a fost comisă o eroare strategică. Eu am avertizat autoritățile locale că ei vor cheltui banii în zadar. În final, 15 milioane de lei au fost, practic, aruncați în vînt. Acum orașul Nisporeni este conectat la apa din Prut, iar costul epurării este de zeci de ori mai mic. Apa se colectează și se aplică filtre mecanice – cărbune, nisip, apoi are loc prelucrarea chimică.

La Anenii Noi, de asemenea, au încercat să instaleze o stație de filtrare (costul ei e de circa 3-5 milioane de lei), însă nici ea nu curăță apa, de aceea nu funcționează.

Componenta corupției

Potrivit ecologistului, componenta corupției la construcția apeductelor este legată, în special, de granturile din Fondul ecologic, deoarece la finanțarea internațională controlul este mai riguros. Granturile locale sînt distribuite, de regulă, în primăriile în care primarii sînt de la partidele puterii.

- La distribuirea acestor mijloace corupția a existat indiferent de putere. Desigur, e greu de demonstrat, însă din suma alocată, un anumit procent se întoarce în casa partidului. Despre aceste lucru mi-au comunicat persoane oficiale, spune Garaba.

Ce-i de făcut?

- O soluţie a problemei aprovizionării cu apă potabilă ar fi conectarea întregii ţări la apa din Nistru şi Prut, creînd o schemă de aprovizionare cu apă doar din aceste două surse, consideră Vladimir Garaba. Poate doar undeva, local, vor fi racordări la apele subterane, unde calitatea lor e bună, însă ar fi mai corect să păstrăm această apă pentru urmaşi.

Problema este că rîurile sînt surse regenerabile de apă şi în toată lumea ele sînt folosite pentru aprovizionarea cu apă. Iar fîntînile arteziene se regenerează foarte greu, deoarece un lac mic sub pămînt se umple timp de mii de ani.

Cu zece ani în urmă, fiind într-o vizită în SUA şi văzînd cum este soluţionată această problemă acolo, eu am propus aplicarea principiului bazinelor şi în Moldova. Adică, de exemplu, în bazinul rîului Băc – în Călăraşi, Străşeni, Chişinău, Anenii Noi – trebuie să existe un singur apeduct cu apă din Nistru. În baza aceluiaşi principiu, trebuie asigurată cu apă potabilă întreaga republică. Însă iniţial, toate reţelele de apeduct ce sînt proiectate trebuie create în baza acestei strategii – a unui singur apeduct. Deja a fost adoptată decizia politică că oraşele Străşeni şi Călăraşi vor fi alimentate dintr-un singur apeduct, împreună cu Chişinăul.

Dar mai trebuie schimbată şi abordarea faţă de identificarea surselor de apă potabilă. În ultimul timp, noi am ajuns de la conceptul reţelelor locale la conceptul dezvoltării apeductelor regionale. În şase centre raionale, unde există întreprinderile „Apă-Canal”, acest principiu regional deja se revizuieşte. Cu ajutorul mijloacelor grantului BERD, a fost organizată asigurarea cu apă a satelor din apropierea acestor centre raionale.

Apropo, un exemplu de apeduct regional este apeductul Soroca-Bălţi. Regional va fi şi apeductul din bazinul rîului Bîc, alimentat din Nistru. Nici un rîu sau iaz din Moldova nu este privit ca sursă de alimentare cu apă potabilă (acestea au o poluare de gradul 4-5).

Apeducte construite arbitrar

În satele moldoveneşti sînt răspîndite microreţelele de apeduct pentru 50-100 de case. Oamenii găsesc o sursă de apă potabilă (de regulă, un izvor), îl captează pe banii lor şi construiesc apeductul. Într-un bazin de beton sau metal, noaptea se acumulează apa, iar ziua, ea ajunge în sat. Această apă este folosită pentru toate necesităţile. Această construcţie însă nu este reglementată de lege, adică nici nu e permisă, nici nu e interzisă.

Însă în astfel de cazuri, deoarece aceste surse nu sînt protejate, există riscul de intoxicare, dacă cineva va dori să facă rău. Totodată, trebuie să existe un control permanent al calităţii apei în laborator, iar în cazul construcţiilor arbitrare, nimeni nu se ocupă de aceasta. Sau dacă a fost selectată această variantă, atunci trebuie să existe o companie de exploatare. De exemplu, dacă satul cu apeductul construit arbitrar se află în apropiere de Călăraşi, unde activează „Apă-Canal”, atunci poate fi încheiat un contract de deservire. Totodată, oamenii trebuie să achite pentru utilizarea apei, atunci vor exista mijloace pentru reparaţia apeductului, controlul calităţii etc.

- În Moldova sînt sute, dar poate și mii de cazuri de construcţie arbitrară a apeductelor, constată, Vladimir Garaba. De aceea, noi şi luptăm, pentru că, preluînd apa din aceste surse, se distrug rîuleţele care alimentează rîurile Bîc şi Răut. De acea, la noi vara aproape toate rîuleţele sînt uscate. Microapeductele pot fi doar o soluţie temporară, dar construcţia lor trebuie reglementată.

Spre exemplu, în Elveţia, o mare parte a populaţiei foloseşte apa din izvor. Însă pentru aceasta sînt create asociaţii de consumatori, apa este verificată, este stabilit un debit sanitar – cîtă apă poate fi utilizată de populaţie şi cîtă rămîne în rîu. Adică Moldova trebuie să verifice debitul apei ce vine în rîu. Iar la noi acest lucru nu se respectă. În ţara noastră, în general, nu exist o balanţă a apelor. Şi nimeni nu ştie cum circulă acestea.

Rapoartele anuale ale întreprinderii „Apă-Canal” nu reflectă situaţia reală în localităţile rurale, cu care aceasta nu are legătură. Care e balanţa rîului Bîc nimeni nu poate spune, deoarece din acest bazin se alimentează sute de microapeducte.
Prima dată Bîcul a secat în 2006. Noi luptăm pentru el timp de zece ani, iar situaţia se înrăutăţeşte. În afara micro-apeductelor, persoanele fizice construiesc iazuri pe rîul BÎc cu suprafeţe de jumătate de hectar sau de 20 de ari, ceea ce este ilegal. Din această cauză, rîul Bîc s-a înnămolit, pe alocuri a secat, iar biodiversitatea a pierit.

Noi insistăm asupra elaborării unui regulament de utilizare a apei din izvoare şi iazuri, deoarece documentele care sînt în vigoare nu soluţionează această problemă. Şi se elaborează Regulamentul construcţiei microapeductelor, despre care vorbim de zece ani. Dar trebuie neapărat adoptate şi măsuri punitive pentru încălcarea legislaţiei.

Totuşi, în viitor, aceste microapeducte vor trebui înlocuite cu alimentaţia cu apă centralizată. Moldova este o ţară cu o densitate mare a populaţiei, cu distanţe mici între localităţi şi avem suficientă apă potabilă pentru a implementa acest concept.

Nu irigării din surse subterane!

Producătorii agricoli solicită autorizaţii pentru utilizarea apelor subterane pentru irigare. Ecologiștii se pronunţă categoric împotriva acestui fapt, dar legislaţia noastră îl admite, cu autorizaţia Ministerului Mediului. Dacă miniştrii precedenţi dădeau „undă verde”, atunci actualul – nu este de acord.

Pentru a nu depinde de factorul uman şi a evita componenta de corupţie la eliberarea acestor autorizaţii, trebuie interzisă univoc utilizarea apelor subterane pentru irigare. Această irigare conduce la faptul că iniţial seacă primul orizont de apă – la adîncimea de 120 de metri, apoi următorul, de la 150-160m. Dar ce le va rămîne generaţiilor viitoare?

În opinia interlocutorului, deoarece avem rîul Nistru, trebuie să utilizăm apele lui. Însă faţă de agricultură şi resursele acvatice trebuie să avem o abordare raţională. Horticultura trebuie dezvoltată în apropiere de Nistru, aşa cum a fost de mii de ani. Acolo unde nu există surse de ape freatice e mai bine să fie dezvoltată agricultura organică, utilizînd culturi rezistente la secetă şi tehnologii de reţinere a apei.