Toți oamenii regelui: ce urme au lăsat premierii în istoria Moldovei

Foto: trm.md

Andrei Ghilan

Cel de-al 12-lea premier al Moldovei a devenit un candidat din partea Partidului Democrat. De pe 20 ianuarie, Guvernul este condus de Pavel Filip. Ce urmă va lăsa el în istoria Moldovei contemporane va arăta timpul, iar pînă atunci, NOI.md, împreună cu istoricul Victor Stepaniuc, și-a amintit prin ce s-au remarcat șefii de guverne, cine dintre ei s-a menținut cel mai mult la putere și ce au făcut pentru țară.

0. Mircea Druc



Mircea Druc a ocupat funcția de prim-ministru al RSSM din 25 mai 1990 pînă pe 28 mai 1991. A fost lider al fracțiunii parlamentare Frontul Popular al Moldovei și un adept fervent al unirii cu România.

Pe timpul aflării sale la putere a promovat politica de românizare în toate domeniile vieții sociale, iar sub conducerea lui a avut loc schimbarea întregului aparat de stat.

A fost unul dintre inițiatorii consolidării voluntarilor și ai marșului spre sud. Autoritățile Moldovei intenționau să-i convingă cu forța pe „separatiștii” din Găgăuzia de legitimitatea lor. Tot pe timpul conducerii lui a avut loc trista confruntare de la Dubăsari dintre poliția moldovenească și patrulele transnistrene pentru deținerea controlului asupra barajului. În urma schimbului de focuri au murit trei locuitori neînarmați din Dubăsari. Incidentul a devenit unul dintre detonatorii conflictului transnistrean și a înrăutățit relațiile dintre premier și președintele Mircea Snegur.

În februarie 1991, Parlamentul a adoptat modificări ce îl făceau pe președinte șef de guvern. În luna mai a aceluiași an, guvernul lui Mircea Druc a demisionat.

În prezent, Mircea Druc este consilierul Direcției secretariatului general al Senatului României. El a publicat în România un șir de lucrări științifice în domeniul managementul și psihologiei administrării. Este în continuare un adversar al existenței statului Republica Moldova.

Victor Stepaniuc: „În luna mai 1990, Parlamentul Moldovei, 2/3 dintre membrii acestuia fiind comuniști, a votat pentru Guvernul Mircea Druc, unul dintre liderii Frontului Popular din Moldova. Partidul Comuniștilor a pierdut astfel complet puterea asupra Parlamentului și Guvernului. Radicalismul politic, antisovietismul, rusofobia, epurările de cadre conform criteriilor politice și etnice, unionismul românesc, incompetența au devenit principalele caracteristici ale politicii lui Mircea Druc în fruntea Guvernului Moldovei.

Nu întîmplător, pentru radicalismul, discursul demagogic și incompetența în gestionarea statului, el era criticat chiar și de deputații și activiștii Frontului Popular. Desigur, principala vină a lui Druc este că el a provocat o confruntare militară cu regiunile separatiste, care, în perioada 1989-1990, luptau pentru statutul de autonomie în componența Moldovei, iar ulterior, din cauza incompetenței și lipsei de dorință din partea Parlamentului și Guvernului Moldovei de a menține dialogul și de a ține cont de noile realități ale democratizării societății, Transnistria și Găgăuzia s-au autoproclamat „state independente”.

1. Valeriu Muravschi



Valeriu Muravschi a fost primul premier al Moldovei independente. El a ocupat postul de șef al Guvernului la 28 mai 1991, cu trei luni înainte de proclamarea independenței Republicii Moldova. În pofida faptului că era mai moderat față de predecesorul său, el a continuat aceeași linie cu susținerea frontiștilor. Parlamentul Moldovei a introdus o interdicție dură la desfășurarea referendumului privind păstrarea URSS-ului. Transnistria a ieșit de sub controlul autorităților centrale ale republicii.

Pe 27 august, Parlamentul Moldovei a adoptat Declarația de independență. Guvernul a purces la crearea instituțiilor publice.

Pe timpul Guvernului Muravschi, în Moldova a început să se înrăutățească brusc situația social-economică. Aproape peste un an de la intrarea lui în funcție, a izbucnit conflictul transnistrean. Șeful cabinetului de miniștri i-a chemat pe oameni să lupte pentru apărarea Patriei. Poziția lui activă l-a costat ulterior funcția. Pe 1 iulie 1992, el a fost demis. Înlocuirea lui Muravschi cu Andrei Sangheli, potrivit unei versiuni, a fost o condiție de sistare a focului pe Nistru, înaintată de Rusia.

În vara anului 1992, din cauza înrăutățirii situației social-economice și a conflictului cu Transnistria, scade autoritatea Frontului Popular și a Guvernului Muravschi.

Acum, Valeriu Muravschi este președinte al Asociației Patronale a Importatorilor de Îngrăşăminte Minerale „Moldfertil”.

Victor Stepaniuc: „Muravschi făcea parte dintre activiștii moderați ai Frontului Popular. În comparație cu Druc, noul premier era economist, avea o anumită experiență în administrarea publică. Muravschi niciodată nu s-a pronunțat deschis pentru unirea cu România. Anume Guvernul lui Valeriu Muravschi a pregătit documentele la ONU pentru recunoașterea Moldovei drept stat independent.

Desigur, situația social-economică din Moldova în perioada 1991-1992 se înrăutățea nu din vina lui Muravschi. Avea loc procesul de destrămare a URSS-ului, inclusiv a relațiilor economice. De asemenea, nu putem să-l facem pe Muravschi principalul vinovat de „tragedia de la Bender” din 1992, deoarece Republica Moldova era pe atunci republică prezidențială și președintele Snegur, precum și Parlamentul Moldovei, se implicau activ în procesele politice, precum și în activitatea Guvernului”.

2. Andrei Sangheli



După conflictul transnistrean, frontiștii și-au pierdut din forță. După Muravschi a devenit premier favoritul agrarienilor, Andrei Sangheli.

Guvernul Sangheli a încercat să uite cît mai repede ororile din 1990-1992 și să transforme Moldova într-un stat modern și civilizat cu economie de piață. În acest scop, a fost lansată privatizarea în masă a proprietății publice contra bonuri patrimoniale.

„Pe atunci noi nu aveam altă posibilitate de a salva industria, ce nu era națională, dar făcea parte din complexul sovietic militar-industrial. Această problemă era discutată la cel mai înalt nivel și chiar și opoziția nu a putut propune nimic mai bun. Nimeni nu știa pe atunci cum trebuia desfășurată privatizarea. Nici astăzi nimeni nu știe cum trebuie desfășurată corect privatizarea”, a declarat Andrei Sangheli.

Guvernul Sangheli făcea față cu greu noilor realități: recesiunea economică continua, salariile și pensiile nu erau achitate cîte jumătate de an, conflictul transnistrean a intrat în impas.

În anul 1996, Andrei Sangheli și-a înaintat candidatura la alegerile prezidențiale. Politicianul nu a trecut nici în turul doi.
Noul președinte, Petru Lucinschi, imediat după intrarea în funcție, a inițiat demisia concurentului său.

Pe 24 ianuarie 1997, Guvernul Andrei Sangheli a fost demis.

Victor Stepaniuc: „Andrei Sangheli a fost numit șef de guvern în vremuri complicate, cînd pe arena politică și, în primul rînd, în Parlament a apărut fracțiunea puternică a Partidului Agrar Democrat. Anume acest partid centrist, fiind un adept activ al statalității moldovenești și al identității moldovenești, a devenit principalul oponent al Frontului Popular, care pe atunci pleda activ pentru unirea Moldovei cu România.

Desigur, reformele economice ale Guvernului Sangheli nu au avut efectul scontat. În perioada 1992-1993, a fost pierdut timpul pentru menținerea partenerilor economici și a relațiilor, în primul rînd, din cauza confruntării politice din Parlament, care a refuzat să ratifice Acordul de aderare a Moldovei la CSI.

În perioada 1994-1996, asupra activității Guvernului erau exercitate presiuni din partea președintelui (Moldova pe atunci era republică prezidențială) și a parlamentului. Totodată, și confruntarea dintre Snegur, Lucinschi și Sangheli își avea efectul. Marea sciziune a elitelor în țară a contribuit la blocarea reformelor la diferite niveluri ale administrației publice centrale și locale. Guvernul Sangheli nu a putut propune la acea etapă un program eficient de reformare a țării în interesul majorității populației. Privatizarea și lichidarea ramurilor întregi ale industriei au devenit cel mai mare eșec al guvernului de atunci”.

3. Ion Ciubuc



La propunerea lui Petru Lucinschi, după Sangheli, premier a devenit Ion Ciubuc, care nu era membru de partid. El a condus guvernul în timpuri complicate pentru Moldova: țara era nu doar săracă, ci foarte săracă. Au devenit populare cuvintele: „gastarbeiter” și „default”.

*Din amintirile lui Ion Ciubuc:

„Guvernul a primit drept moștenire o datorie de peste 110 milioane de dolari. Noi aveam avioane, au încercat să le vîndă, noi am luat pe datorie mijloace de la «Lukoil». Desigur, din partea noastră, noi am oferit posibilitatea acestei companii să intre pe piața Moldovei. Pentru că fără relații, știm cu toții, nu putem soluționa nimic. Și noi am reușit să facem față problemelor sociale serioase, fără soluționarea cărora era imposibil să activezi cît de cît. Iată așa am terminat noi anul 1997.

În 1998 deja au fost alegeri parlamentare și, desigur, toți cei care au participat la alegeri, s-au folosit pe larg de realizările guvernului nostru”.

Guvernul Ciubuc a reușit să oprească căderea PIB-ului și chiar să asigure o creștere de 1%. După alegerile parlamentare din 1998, Ion Ciubuc și-a continuat activitatea de premier, dar deja cu un nou cabinet de miniștri „Ciubuc-2”.

În 1998, în Rusia s-a produs un default, care a lovit și în economia Moldovei. În mai puțin de jumătate de an, leul s-a depreciat de două ori. Criza economică, precum și lupta dintre partide în parlament l-au determinat pe Ion Ciubuc să demisioneze pe 5 februarie 1999.

Victor Stepaniuc: „Ion Ciubuc a fost un premier temporar de compromis în acea luptă politică, ce o ducea președintele Lucinschi în perioada 1997-1998 cu conducerea Partidului Agrar Democrat din Moldova, iar apoi, în 1998, cu coaliția ADR, condusă de Diacov-Snegur. Situația social-economică se înrăutățea și mai mult, din cauza divergențelor interne din coaliția de guvernare și din Guvern”.

4. Ion Sturza



Pe timpul crizei economice, bugetul Moldovei era calculat ținînd cont de cursul leului de 7,8 de lei pentru un dolar, în timp ce cursul mediu anual era de cel puțin 11 lei. Moldova era mai mult decît dependentă de comerțul exterior, iar creșterea cursului dolarului s-a reflectat imediat și asupra bugetului. Din cauza deprecierii valutei naționale, s-a format un deficit bugetar de 600 de milioane de lei. Țara a ajuns într-o situație deplorabilă.

Situația putea fi salvată doar de tranșa FMI, care a acceptat să ofere bani, dat cu anumite condiții și doar dacă guvernul ar fi fost condus atunci de ministrul Economiei Ion Sturza. Situația dificilă din țară a determinat Parlamentul să cedeze și să accepte candidatura lui. Pe 19 februarie 1999, Ion Sturza a devenit premier.

Trebuie să recunoaștem că Guvernul Sturza, imediat după învestire, a început să promoveze reformele structurale, ce-i drept, din contul reducerii nivelului de trai al majorității populației.

*Din amintirile lui Ion Sturza:

„Cînd am ocupat postul de premier, țara se afla într-o situație complicată: salariile nu erau achitate cu lunile, datoria externă era imensă, erau probleme în sectorul energetic și agricultură.

Primul lucru pe care l-am făcut – am stabilizat sistemul financiar. Am sistat achitarea salariilor și pensiilor și toți banii ce veneau la buget, erau transferați în sistemul bancar prin răscumpărarea HVS (hîrtii de valoare de stat). Noi acționam dur, însă nu aveam altă ieșire: salvam sistemul bancar, sistemul cardiovascular al țării. Am fost nevoit să-i «trimit mai departe» pe consilierii occidentali, care mă convingeau să păstrez rezervele valutare și să nu le cheltui pentru menținerea cursului leului, pentru a reîntoarce încrederea cetățenilor în sistemul financiar. În rezultat, am reușit să o stabilizăm. Leul s-a depreciat de patru ori”.

Guvernul Sturza însă nu a obținut nici susținerea populației, care au simțit impactul reformelor, nici a elitelor politice și economice, cărora le era străin cursul prooccidental al noului guvern.

Din cauza divergențelor și a rupturii din alianța de guvernămînt, Guvernul Ion Sturza a demisionat pe 21 decembrie 1999.

Victor Stepaniuc: „Ion Sturza este o figură controversată. Pe de o parte, el a fost un reformator, care a încercat să reformeze hotărît economia țării pe principiile modelului liberal de dezvoltare și «al terapiei de șoc». Pe de altă parte, programul lui de reforme conținea un șir de măsuri antisociale și destabilizatoare – creșterea datoriilor la plata salariilor și pensiilor, reforma administrativ-teritorială, majorarea vîrstei de pensionare… Aceste măsuri ale guvernului au fost criticate nu doar de opoziție, dar și de o parte din alianța de guvernămînt. Sturza nu a vrut să cedeze, să fie moderat și să caute compromis cu forțele politice din Parlament și, din cîte știu, cu președintele Lucinschi”.

5. Dumitru Braghiș



În decembrie 1999, la conducerea cabinetului de miniștri a venit Dumitru Braghiș - un candidat de compromis, care nu era membru de partid. Politica lui a fost supusă unei critici dure din partea opoziției, iar însuși Guvernul Braghiș era numit provizoriu, de tranziție și tehnic.

Din cauza lipsei susținerii politice, Guvernul Braghiș nu s-a menținut mult timp la putere. Pe 19 martie 2001, guvernul a demisionat.

Victor Stepaniuc: „Premierul Dumitru Braghiș s-a dovedit a fi un reformator hotărît, ce urmărea reformarea țării pe principiile «modelului social» de dezvoltare. În pofida tuturor greutăților legate de privatizare nereușită, de problemele din sectorul energetic și de datoriile la salarii și pensii, PIB-ul țării a crescut cu 2% și au apărut primele semne ale restabilirii economiei”.

6. Vasile Tarlev



Paralizia puterii în 2001 s-a terminat cu alegeri anticipate și cu victoria convingătoare a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova. Odată cu venirea la putere, comuniștii l-au numit la conducerea guvernului pe un „bolșevic fără carnet de partid” – directorul Fabricii «Bucuria» Vasile Tarlev.

Datorită situației macroeconomice favorabile din regiune, economia Moldovei pe timpul Guvernului Tarlev a înregistrat un avînt. Din 2001 pînă în 2005, producția industrială creștea cu cîte 10% pe an, PIB-ul – cu 6-8%. Aceștia sînt cei mai bun indicatori economici din anii independenței.

În 2005, din cauza oscilațiilor geopolitice ale lui Vladimir Voronin, Rusia a introdus, în premieră, embargo la importul producției vinicole din Moldova. Atunci Vasile Tarlev a aruncat renumita lui frază: „În urma interdicției importurilor de vin a suferit cel mai mult Rusia”. În pofida sancțiunilor, economia și-a continuat creșterea, însă nu cu ritmuri atît de accelerate. În ultimii doi ani de guvernare a lui Tarlev, PIB-ul a crescut cu aproape 3-4%, din cauza embargoului la vinuri și a secetei.

De menționat că Tarlev era mai degrabă o figură tehnică, se ocupa, preponderent, de economie, dar nu de politică, și în toate urma linia președintelui comunist Vladimir Voronin.

Tarlev a demisionat singur, motivîndu-și acest pas prin necesitatea schimbărilor.

Vasile Tarlev a fost numit pe drept premier-longeviv: politicianul a bătut recordul de aflare în funcția de premier. El a condus guvernul timp de șapte ani.

Victor Stepaniuc: „Premierul Vasile Tarlev a venit din producție. În perioada 2001-2005, datorită cooperării fructuoase dintre președinte, guvern și majoritatea parlamentară, au fost soluționate problemele importante ale țării: lichidarea restanțelor la salarii și pensii, reducerea vîrstei de pensionare, anularea reformei administrativ-teritoriale nereușite, restabilirea industriei în unele ramuri ale economiei, majorarea salariilor pentru bugetari. În 2001-2008, PIB-ul țării a crescut anual cu 5-7%.

Dificultățile în activitatea Guvernului Tarlev au apărut în 2006-2007, din cauza divergențelor interne dintre liderii PCRM, care aveau viziuni diferite asupra modelului de modernizare a țării. Tarlev (și nu doar el) a început să-i împiedice pe adepții modelului liberal și ai „reformelor” din PCRM, care pledau direct sau indirect pentru monopolizarea economiei în interesele oligarhiei de partid”.

7. Zinaida Greceanîi



În locul lui Tarlev, în martie 2008, a venit Zinaida Greceanîi. Ea a devenit prima femeie-premier din Republica Moldova. Candidatura lui Greceanîi a fost aprobată și de opoziție, care menționa că în situația „unui deficit enorm de cadre” la comuniști, ce aveau cele mai multe mandate în parlament, ea era „persoana cea mai pregătită”.

Specialist în economie, înainte de a fi numită premier în 2005, Zinaida Greceanîi a condus Ministerul Finanțelor. Ea a fost copreședinte al Comisiei interguvernamentale pentru cooperare moldo-rusă, purta cu Moscova negocieri de livrare a gazelor și de sistare a embargoului vinurilor.

Pe timpul aflări ei în fotoliul de premier, se înregistra o scădere a economiei moldovenești, legată de criza mondială. Totodată, au avut loc evenimentele tragice de la 7 aprilie 2009.

Victor Stepaniuc: „E greu să vorbesc despre Zinaida Greceanîi, deoarece în două guverne eu am activat în calitate de vicepremier pe probleme sociale… Pot doar presupune că aceste guverne nu au fost dintre cele mai slabe din istoria independenței Republicii Moldova”.

8. Vlad Filat



Pe valul evenimentelor din 7 aprilie 2009, după alegerile parlamentare anticipate, majoritatea parlamentară este obținută de partidele proeuropene, care au creat Alianța pentru Integrare Europeană. Guvernul Alianței a fost condus de liberal-democratul Vlad Filat. El a fost premier din septembrie 2009 pînă în martie 2013. Începutul guvernării lui a fost marcat de desfășurarea unui șir de reforme și de startul integrării europene a Moldovei.

După cîteva tentative eșuate, opoziția comunistă, totuși a reușit să adune numărul necesar de voturi și să demită în 2013 Guvernul Filat.

Pe timpul premierului Filat, țara nu a putut depăși consecințele crizei mondiale din 2009. Principalul motor al economiei moldovenești erau în mare măsură împrumuturile străine, importul și banii moldovenilor ce munceau peste hotare. Din 2009 pînă în 2013, s-au înrăutățit semnificativ indicatorii țării, a scăzut atractivitatea Moldovei pentru investitorii străini, a crescut datoria externă. Reformele inițiate sau nu au fost finalizate, sau nu au avut efectul scontat.

În prezent, politicanul se află în arest. Dosarul penal împotriva liderului PLDM a fost intentat în baza articolului „Corupție pasivă”. El este acuzat de primirea activelor și serviciilor în valoare totală de 60 de milioane de dolari SUA de la omul de afaceri Ilan Șor.

Victor Stepaniuc: „Vlad Filat este o figură controversată, chiar tragică, în politica moldovenească. Aflîndu-se la conducerea Guvernului în perioada 2009-2013, el a obținut o anumită mișcare a țării pe calea integrării europene. Însă el nu a convins populația țării că aceasta este singura cale corectă. Scăderea producției, lichidarea locurilor de muncă, închiderea instituțiilor culturale și de învățămînt, pauperizarea populației, corupția, furtul banilor publici – toate acestea sînt rezultatele guvernării Alianței și a Guvernului Filat. El s-a dovedit a fi un miop în politica externă și, în primul rînd, în relațiile cu Rusia. S-au dovedit a fi controversate și tentativele lui de a lupta împotriva corupției și oligarhiei”.

9. Iurie Leancă



În 2013, Vlad Filat nu a reușit să revină la postul de premier: instanța a stabilit că premierul care a primit vot de neîncredere nu poate ocupa această funcție înaltă din nou. Atunci s-a decis că premier va fi Iurie Leancă – primul adjunct al lui Filat în Partidul Liberal Democrat. Inițial, politicianul a fost numit premier interimar, iar pe 30 mai 2013, Parlamentul l-a învestit în funcția șef al cabinetului de miniștri.

Iurie Leancă a continuat reformele inițiate de predecesorul său. Pe timpul Guvernului Leancă, țara a liberalizat regimul de vize cu Uniunea Europeană. Totodată, a fost semnat Acordul de asociere cu UE.

Pe timpul guvernării lui Leancă au început să apară detalii și consecințele „furtului secolului” – furtul unui miliard de dolari (1/8 din PIB-ul țării) din trei cele mai mari bănci ale țării și scoaterea acestor bani prin zonele off-shore. Încercînd să salveze sistemul bancar al țării, autoritățile au început tipărirea banilor, după care valuta națională s-a depreciat cu aproape 20 la sută, iar inflația a crescut pînă la circa 8%. În rezultat, Uniunea Europeană, iar ulterior și Banca Mondială, și-au sistat asistența financiară pentru Moldova.

După alegerile parlamentare din 2014, pe 10 decembrie, Guvernul Leancă a fost demis. Iar în 2015, majoritatea deputaților nu l-au susținut.

Victor Stepaniuc: „Iurie Leancă este un bun diplomat academic, însă s-a dovedit a fi un premier tehnic, incompetent și nehotărît. Pe conștiința lui sînt inclusiv scandalurile cu furtul miliarelor din sistemul bancar și concesiunea Aeroportului Chișinău”.

10. Chiril Gaburici



Cel de-al zecelea premier a devenit Chiril Gaburici. Top-managerul din telecomunicații Chiril Gaburici, care a condus operatorul de telefonie mobilă „Moldcell”, iar ulterior și compania azeră „Azercell”, a fost atunci singurul candidat la postul de premier. Managerul a devenit o candidatură de compromis, care le convenea și opoziției, și alianței de la guvernare.

După ce premierul a început să ceară demisia procurorului general al Moldovei și a guvernatorului Băncii Naționale pentru inacțiune în ancheta „furtului secolului”, în jurul lui Gaburici a apărut un scandal. Presa a depistat că Gaburici a intrat la universitate neavînd nici atestat de studii medii, nici BAC, în baza cărora este efectuată înmatricularea în universități. A fost intentat un dosar penal privind suspiciunea de falsificare a documentelor de studii.

Din cauza dosarului penal, pe 12 iunie 2015, Chiril Gaburici a demisionat, declarînd următoarele: „Eu nu sînt politician, sînt manager. Nu doresc să particip în jocurile politice și nu doresc ca subiectul privind studiile mele să devină o problemă la nivel național”.

Victor Stepaniuc: „No comment …”.

11. Valeriu Streleț



Cel de-al unsprezecelea premier al Moldovei nu a rezistat nici o sută de zile. Valeriu Streleț, colegul de partid al lui Vlad Filat, s-a aflat la conducerea Cabinetului de Miniștri de pe 30 iulie 2015, iar pe 29 octombrie 2015 a demisionat.

Premierul a declarat război corupției și intenționa să facă ordine în sfera bancară. Într-adevăr, premierul intenționa să-l demită pe directorul Centrului Național Anticorupție (CNA) și pe timpul guvernării lui a fost adoptată decizia privind lichidarea celor trei bănci cu probleme, însă cu aceasta totul s-a terminat. Parlamentul a votat moțiunea de cenzură și el a demisionat.

Victor Stepaniuc: „Premierul Valeriu Streleț ar fi putut, probabil, să obțină anumite rezultate, însă nu a fost lăsat să se manifeste”.

12. Pavel Filip



Pe 20 ianuarie, cel de-al doisprezecelea premier al Moldovei a devenit Pavel Filip, care anterior exercita funcția de ministru al tehnologiilor informației și telecomunicațiilor. El a fost propus la postul de premier el de către majoritatea parlamentară, controlată de Partidul Democrat. Liderul real al democraților este politicianul și oligarhul Vladimir Plahotniuc. Pavel Filip este considerat drept o persoană din anturajul businessmanului.

Mandatul lui Filip a început cu proteste în masă și tentativa de luare cu asalt a clădirii Parlamentului. Cît timp se va menține noul premier și ce urme va lăsa în istoria Moldovei – va arăta timpul.

Victor Stepaniuc: „Premierul Pavel Filip a venit din sectorul de producție și are experiență de management și de administrare publică. însă el a devenit premier într-o perioadă foarte dificilă, cînd puterea, după 6 ani de guvernare incompetentă, ineficientă și coruptă, după furtul miliardelor din sistemul bancar, după scandaluri, instabilitate și sărăcire totală a populației, și-a pierdut legitimitatea și trebuie să anunțe alegeri anticipate. Ce comportament va avea actualul premier, Pavel Filip, în aceste condiții se va vedea în timpul apropiat”.

Dosarul NOI.md



Victor Stepaniuc este doctor în istorie, deputat în perioadele 1996-2008, 2009-2010, vicepremier în 2008-2009.