Emil Childescu: «În copilăria mea, o cutie cu creioane colorate a fost cel mai luxos cadou»

Uimitoarea capacitate de muncă, energia creativă inepuizabilă a cunoscutului artist plastic moldovean Emil Childescu a devenit legendară.

Peste 5000 de lucrări ale acestui maestru universal au fost executate în tehnici diferite. Expozițiile sale de proporții, numărul cărora trece deja de două duzini, cuprind tablouri pictate în ulei, pastel, acuarelă și guaș, gravuri și placate, grafică, linogravuri monocrome și color, gravuri și sculpturi. Dintre temele preferate de Childescu fac parte peisajele, inclusiv cele marine, pildele creștine. Plus la asta – viața satului natal Sculeni, întins de-a lungul malului de Prut.

Anul trecut peste 200 e lucrări din diferiți ani au fost expuse la centrul expozițional ”Constantin Brâncuși” din Chișinău, în cadrul expoziției «Omul și natura», dedicate aniversării a 85-a a clasicului realismului. Organizatorii evenimentului au recunoscut, că pentru prima oară, poate, lucrările unui singur artist au ocupat toate cele trei săli ale centrului expozițional. Însă imediat după ce s-a stins sunetul fanfarelor jubiliare, Emil Childescu s-as aprins de ideea unor proiecte noi, printre care – expoziția unei serii mari de pasteluri minunate. «Ne odihnim doar în vise», - zice Domnia sa…

- Înainte de a cunoaște arta Dvs. nu-mi închipuiam, că doar cu penița și tuș negru poți crea asemenea opere grafice multilaterale și, în esență, multicolore. Exemplul viu – seria de desene cu care ați ilustrat, în ziarul «Русское слово», ciclul de articole despre Pușkin ale cunoscutei jurnaliste Alexandra Iunco.

- În aceste lucrări se vede atitudinea mea personală față de Alexandr Sergheievici – interesul pentru creația lui, apărut încă în fragedă copilărie, pentru tot ce a constituit viața lui în Basarabia. De aceea în aceste desene au apărut teme, ce țin de scriitorul moldovean Constantin Stamati, care îi citea lui Pușkin propriile opere, de boierul Iordache Bartolomeu, la balurile din casa căruia îi plăcea poetului să vină, de generalul Inzov, șeful nemijlocit al lui Pușkin. Desigur, nu am putut să nu imortalizez relația lui cu frumoasa țigancă Zamfira sau duelul senzațional cu francezul Deguilly.

- Doar cu niște creionări ați reușit să transmiteți și învălmășeala pieței Ilyinsky, unde mergea adesea Pușkin, și entuziasmul cu care interpreta la flaut un băiat desculț de la țară. Dar principalul e că toate aceste desene apropie zilele de azi de cele de acum 200 de ani. Cunoscutele contururi ale bisericilor chișinăuiene, dealurile line din preajma satului Dolna, crucifixele din lemn la răscrucea drumurilor… Unde este păstrată celebra Dvs. serie de tablouri «Pușkin în sud»?

- Aceste lucrări8 executate în ulei și acuarelă se află la casa-muzeu A.S.Pușkin din Chișinău. O parte este expusă în sălile de expoziții, alta stă în depozite.

- Care dintre ilustrațiile Dvs. de carte le considerați cele mai reușite?

- Probabil, cele care trăiesc în paginile unor așa cărți, ca «La cireșe» de Ion Creangă, «Isai» de Vladimir Beșleagă, «Somnoroase păsărele» de Mihai Eminescu, «Balade» de Vasile Alecsandri. Apropo, pentru prezentarea grafică a «Baladelor» am primit primul meu premiu profesional – medalia de bronz a expoziției unionale de artă a cărții de la Moscova. Îmi amintesc de pasiunea cu care lucram atunci opera în două volume «Drumul prin chinuri», la cartea despre legendarul Serghei Lazo. Cu deosebită abnegație am lucrat la serie desenelor grafice pentru povestirea lui Cehov «Caștanca», editată într-o cărțulie tradusă în moldovenește. La autor, Caștanca era – «o corcitură între un baset și un maidanez, care semăna cu o vulpe». Sper că în desenele mele copiii au putut lesne vedea și bunăvoința, și privirea inteligentă.

- Mai aveți vre-un vis neîndeplinit în materie de ilustrare de carte?

- Ani în șir port ideea unor desene care să ilustreze tema dramei istorice «Boris Godunov» de Pușkin – omul și puterea. Am mai avut un vis – să ilustreze capodoperele lui Gogol, pătrunse de fabulosul spirit mistic al scriitorului - «Vii», «Noaptea de Ajun», «Scrisoarea pierdută», «O noapte de mai». Am reușit să-l îndeplinesc doar cu ceva ani în urmă. Cu regret, fără a avea o comandă de la editură. Însă dragostea imensă față de Gogol am dus-o întreaga viață, și la un moment dat ea «a explodat» - a apărut acest ciclu de 64 de desene. Aici vedem cum tema dictează tehnica. Să zicem, colindele îndrăznețe, scenele haioase cu sacii în care Soloha își ascundea «musafirii», portretul Oxanei năzuroase le-am făcut în acuarelă. Dar spiritele rele din «Scrisoarea pierdută» - în guașă, căci acuarela nu ar putea transmite această temă sinistră. Voi fi bucuros, dacă aceste ilustrații își vor găsi totuși editorul.

- Soția Dvs. Anna Bolucencova, cunoscută în Moldova ca savantă - pedagogă, autoare de manuale unice, a povestit foarte interesant despre ilustrațiile Dvs. la poveștile lui Ion Creangă, operele eminesciene pentru copii: «Acestea-s desenele unui om care a păstrat în suflet curiozitatea, ștrengăria unui copil. Observați tandrețea și plăcerea cu care înfățișează el animalele, soarele din floarea-soarelui. Asemenea ilustrații copiii le țin minte toată viața ».

- Eu am crescut cu poveștile mamei, pe care le ascultam seara la gura sobei. Ea avea două clase ale școlii bisericești, însă fantezia, stilul figurat, simțul umorului au făcut-o să fie o povestitoare de neimitat. Principalul – ea stimula mereu dragostea mea pentru lectură. Grație mamei, la 8 ani eu dețineam o adevărată comoară pentru acele vremi – o cutie cu creioane colorate. Era în a.1945. Pe atunci, satele erau colindate de tot felul de negustori ambulanți. Odată o căruță s-a oprit la poarta noastră. Căruțașul făcea loc pentru ca să schimbe marfa pe cereale. Eu am observat o cutie cu creioane. Am început s-o rog pe mama să le schimbe pentru mine. Ea a refuzat – pentru noi era un lux nepermis. Țin minte, urcat pe cuptor, am bocit, noaptea am visat creioanele care fugeau de mine. Iar dimineața, trezindu-mă, am văzut pe masă o cutie cu șase creioane colorate. În acea zi am fost cel mai fericit om. În serile lungi de iarnă, la lumina lămpii de gaz, mama cosea - descosea haine, da eu desenam. Mi-e rușine să spun, dar de multe ori am rupt din revistele de la bibliotecă reproducții din Vasnetsov, Șișkin, Aivazovscky. Apoi le copiam stăruitor, iar lucrările cele mai reușite le puneam acasă pe pereți.

- În a.1968 placatul Dvs. «Ostașul păcii» a luat premiul 1 la un concurs republicat. –În scurt timp, el era tipărit în diferite orașe din Uniunea Sovietică, a apărut în paginile multor reviste. Tema anti-război sună deosebit de puternic în opera Dvs. E destul să vezi gravura întitulată «Război»: două cadavre goale, ciupite de corbi …

- Este una dintre amintirile reale din copilăria mea. Pe frontul Marelui Război pentru Apărarea Patriei au murit tata și doi frați ai lui, iar un văr de-al mamei a murit acasă în urma rănilor. De aceea evenimente «fatalilor ani patruzeci» au un ecou deosebit în sufletul meu. Țin bine minte primele zile de război, zgomotul avioanelor. Sculenii se află chiar la hotarul cu România. Pe 22 iunie mama a adunat o bocceluță, m-a luat în brațe și a fugit din satul natal. Cu alți refugiați, ne opream la ruguri pentru a ne trage sufletul, apoi mergeam mai departe. Țin minte nechezatul cailor, behăitul oilor, bocetele copiilor. În sate, oamenii ne ajutau cu ce puteau, și se rugau. Amara amintire a acelor ani mi-a permis ulterior să creez așa lucrări, ca gravura «Război».

- După anul trei la Școala Republicană de arte plastice în numele lui Repin ați fost luat la armată pentru trei ani. Dar știu că nici acolo nu V-ați despărțit de pensule și vopsele.

- Mi-am făcut serviciul militar într-un regiment de artilerie de la marginea Vologdei. După ce a aflat de unde mă trag, comandantul politic al regimentului, care trecuse cu lupte grele prin Sculenii mei, era foarte bucuros. I-am spus că mobilizarea mi-a întrerupt studiile la școala de arte plastice și că fiecare zi de odihnă mi-o petrec în galeria de artă. După ce a văzut și desenele mele, imediat a ordonat să fie lăsat liber în fiece sîmbătă. Nici nu puteam visa la ala ceva!

În galeria din incinta kremlinului din Vologda, priveam îndelung tablourile. Toți angajații mă cunoșteau. M-am împrietenit cu directorul galeriei Semion Ivenskii, în biroul căruia adesea mă încălzeam cu ceai în serile reci de iarnă. La rugămintea lui, am făcut chiar un ex-libris pentru biblioteca de acolo. Duminica, în galerie se adunau pictorii locali. Discutau lucrările noi, glumeau mult. Pe mine m-au primit binevoitor, mi-au apreciat dorința de a picta în orice clipă liberă. Privindu-mi schițele, ei mă încurajau părintește: «Levitan al nostru!»

Dar chiar și la Vologda plăcută, fiind la post în serile de iarnă, iar și iar îmi aminteam de tablourile cunoscutului pe atunci pictor Alexei Vasiliev din ciclul «Moldova». Departe de casă, ele mă încălzeau. Lanurile aurii, cerul albastru, viile verzi de malahit… Adolescent fiind, aceste tablouri le-am văzut reproduse în reviste. De atunci ele mereu îmi apăreau în fața ochilor, creația pictorului îmi părea o altitudine de neatins.

Demobilizat, am venit la Chișinău și de la gară am mers direct la școală. Nu aveam răbdare să mă restabilesc acolo și să-mi închei studiile. Am intrat în biroului directorului și am rămas uimit: la masa lui ședea Alexei Alexandrovici Vasiliev, recent numit în funcție. El se grăbea la lecție, am vorbit din mers. I-am explicat că vreau să-mi continui studiile la anul 4, i-am arătat schițele mele nordice. Mai departe – ca în poveste. Vasiliev nu s-a mai dus la lecție, a examinat atent lucrările mele și mi-a spus că toate vor fi expuse la expoziția din incinta școlii. Și a mai declarat, că eu voi fi elevul lui, și că va soluționa imediat problema bursei și a căminului.

Ulterior am aflat că acest artist plastic renumit, deținătorul multor titluri și premii, care ani în șir a condus Uniunea artiștilor plastici di. Moldova, este o persoană extrem de bună. Deseori mă invita în ospeție, îmi arăta originalele unor lucrări de Savrasov, îmi povestea despre viața sa.

- Se pare că Dvs. în viață ați avut mare noroc de învățători.

- Judecați și Dvs. La școala de arte dascălii mei au fost Rodion Alexandrovici Gabricov, discipolul lui Boris Custodiev, Nicolai Ivanovici Sapalov, discipolul lui Ilia Repin. La vederea unui desen slab, el spunea: «M-dа, băiete, Ilia Efimovici pentru o astfel de lucrare te-ar fi alungat din aulă». Noi îl iubeam foarte tare pe Rostislav Vladimirovici Ocușco. La începutul sec. XX tatăl său V.Ocușco a venit în Moldova din Belarus. De la zero, a creat la Chișinău o școală de desen, care în a. 1918 la propunerea sa a fost reorganizată în școala de arte plastice. Era un organizator foarte bun, o persoană cu autoritate. Creată în a. 1903 «Societatea basarabeană de arte plastice» a organizat la Chișinău 6 expoziții de artă, cu participarea artiștilor locali, dar și a unor celebrități ruse ca Ilia Repin, Chiriac Costanji, Alexandr Golovin.

Rostislav Vladimirovici a devenit un artist plastic minunat, un pedagog talentat, artist emerit din Moldova. Printre elevii lui – numeroase talente sclipitoare ca Mihail Grecu, Igor Vieru, Mihail Petric. Noi, studenții, îi admiram noblețea, intelectul. La fel ca și tatăl său, R.V.Ocușco a făcut multe pentru dezvoltarea artei plastice la noi – crea diferite studiouri, cercuri, organiza expoziții ale pictorilor începători. Ne povestea foarte interesant despre pictorii din diferite epoci, despre muzeele pe care le-a vizitat. Uneori aducea desenele tatălui său. Le priveam împreună, prindeam orice vorbă a lui. Pentru noi, master-clasele sale erau important nu doar în plan de creație, dat și în cel omenesc. El însușii muncea mult și ne îndemna să nu lenevim. Îi plăcea să spună: «Trebuie să te apuci de lucru, domnule, de lucru!» O persoană modestă, înțeleaptă, el mereu era în umbră, nu se evidenția pe sine.

La fel de inteligent, modest și talentat a fost acuarelistul, istoricul-batalist Leonid Grigorașenco. Comunicarea cu el devenea, la fel, lecția unui adevărat maestru. Timp de 12 ani am avut ocazia să predau la Academia de muzică, teatru și arte plastice. M-am străduit să le transmit studenților mei nu doar aptitudinile profesionale, de creație ale minunaților mei dascăli, ci și multe dintre principiile lor de viață.

- În schițe minuscule executate cu creionul, dar și în picturile mari, toată viața ați glorificat Sculenii natali. Cred că nici nu pot fi numărate lucrările, pe care le-ați consacrat patriei mici…

- Această declarație de dragoste a mea durează întreaga viață. Sculenii multinaționali, unde de secole se află postul vamal al statului, unde au trăit fierari, cizmari, blănari, ceramiști celebri în întregul ținut, ocupă un loc aparte pe harta Moldovei. Valentin Cataev are chiar un roman, «Cimitirul din Sculeni», în care descrie luptele de pe teritoriul satului în vremile Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice. Cunoaștem, că lupta de la Sculeni în a. 1821 între apărătorii independenței Greciei și turcii otomani este descrisă de Pușkin în lucrarea «Kirdjali» și este pomenită în «Împușcătura». Anume la Sculeni moare eroul său Silvio. Apropo, la momentul acestei lupte Alexandr Sergheievici locuia în Moldova și se știe cu exactitate, că generalul Inzov a fost martorul ei ocular.

Da pentru mine Sculenii înseamnă patria unde au trăit strămoșii mei. Unde la mica ferestruică a casei părintești priveam cu uimire, iarna, minunatele desene ale pictorului genial – gerul. Satul nostru ba era centru raional, ba se supunea centrului raional Ungheni. Multe lucruri se schimbau, apăreau și dispăreau. Dar neschimbate au rămas în memoria mea icoanele sfinților cu ochi triști de pe pereții bisericuței vechi și nucii enormi, care făceau, în opinia mea, cele mai gustoase nuci și cea mai răcoroasă umbră în zilele cu arșiță.

- M-a uimit pastelul întitulat «Sculenii natali» pe o foaie de carton negru: niște case, mai exact, nu case, ci acoperișuri care abia de se văd și parcă zboară. Mi se pare că anume o astfel de operă poate fi expusă la expoziția unui singur tablou. Ea nu-ți dă drumul, îl duce de spectator în labirintul memoriei sale personale. O adevărată fata-morgana, generată nu de o iluzie optică, nu de alternanța starurilor de aer, ci de alternanța starturilor memoriei.

- Mie cele mai simple căsuțe din Sculenii natali îmi par mai tari ca orice castele fata-morgana. În aceste imagini se ascund nu tainele naturii, ci tainele propriului suflet. Și eu întreaga viață încerc să le ghicesc în fața șevaletului.

- Se spune pe bună dreptate, că un om talentat este talentat în toate. Ați scris minunata carte «Mozaicul vieții». Aceste minunate crochiuri scurte, haioase și tragice, îmbibate cu fumul bătăliilor și cu aroma plein-air-urilor turcești, rusești, românești, se citesc dintr-o suflare. Cu tandrețe și căldură ați descris chipurile scumpe a mamei, a învățătorilor iubiți, a consătenilor. Aveți o memorie fenomenală, care păstrează cele mai mici amănunte din anii trecuți. De aceea în aceste memorii ele au fost descrise așa de sclipitor și plastic – activitatea de pictor la ziarul «Советская Молдавия»… nașterea tabloului preferat «Timofei», consacrat nepotului… orele de neuitat petrecute în muzeul Aivazovsky din Feodosia … activitatea la ministerul culturii… alegerea ca membru al Academiei de științe și arte din Salzburg… munca asupra tabloului epic «Cu noi e Dumnezeu!» despre evenimentele de acum 300 de ani, care țin de apariția rușilor de credință veche pe meleagul moldovenesc… Un caleidoscop uimitor, în care s-au împletit evenimentele din viața Dvs. și a întregii țări.

- Vreau să las în memoria contemporanilor «minunatele trăsături ale prietenilor mei». Da, în carte este prezentă și durerea pierderilor, și respingerea deschisă a oricărui început malefic. Dar principalul mesaj este următorul: grăbește-te să dai căldură azi, acum, că e în viața mama ta, că e alături nepotul tău, că mai poți ține pensula.

A intervievat Tatiana Borisova