Critica de artă Ludmila Kulikova: „Oferă-i artistului șansa de a greși”

Ludmila Kulikova – critică de artă, lector, scriitoare, traducătoare literară. A studiat istoria artelor la Academia de arte din Petersburg, pe care a absolvit-o în a. 1989. Autoarea unei serii de articole și recenzii privind arta plastică, autoarea a două albume despre creația pictorilor moldoveni. În prezent ține un curs de prelegeri privind istoria stilurilor artistice. În interviul pentru site-ul Noi.md a vorbit despre rostul criticilor de artă în lumea modernă, de ce oamenii vin la lecțiile privind istoria stilurilor, cum rebelii artei devin clasici și merită oare să fie certați cei, care creează ceva neînțeles.

Ludmila Vasilievna, să vorbim despre profesia criticului de artă. Avem oare nevoie azi de critici de artă, există oare în Chișinăul secolului XXI o cerere pentru munca lor?

E la fel cum ai întreba dacă există o cerere pentru artiștii plastici, în general pentru reprezentanții sferei spirituale. Eu cred că este nevoie de criticii de artă măcar pentru a populariza arta. Ei fiind un fel de conductori între lumea artei și restul lumii. Translatori și tălmăcitori ai artei, în special ai artei moderne, care explică contextul, semnificația și influența ei asupra societății. Ei ajută la descifrarea simbolicii, a stilului și tehnicii, iar asta contribuie la înțelegerea mai profundă a artei ca formă de exprimare. Ei păstrează patrimoniul cultural și cercetează tendințele noi. Ei permit artiștilor plastici să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși, îi inspiră să creeze.

Nu contează dacă trăiesc la Chișinău sau în alt oraș. Azi mijloacele de comunicare permit familiarizarea cu orice strat cultural în orice colț al planetei.

Eu cred că e ceva necesar. Eu, spre exemplu, țin un curs de prelegeri și văd interesul oamenilor pentru această temă.

Da, am auzit despre prelegerile Dvs. privind istoria artei. Vă rog să ne spuneți mai detaliat cum a apărut acest curs.

Acest proiect l-am inițiat împreună cu pictorul și profesorul Serghei Guțu, care a deschis un studio în Casa presei, pe str. Pușkin. Are acolo o sală mică, în care predă pictura și desenul, și două săli mici în care predă ceramica - și copiilor, și adulților, și lucrează foarte bine cu copiii. Eu am văzut asta.

L-am cunoscut la o expoziție în ambasada ungară (altă dată, acolo se organizau expoziții foarte bune) și el mi-a propus să țin prelegeri despre istoria artelor. În a.2018 am început proiectul în studioul lui, dar în timpul pandemiei l-am suspendat.

La început veneau puțini oameni, dar mă bucura și asta. Îmi amintesc, că multe peroane s-au arătat interesate de prelegerea privind impresionismul. Dar și la cea întitulată «Parsuna» (e un gen de portret rusesc vechi) au venit destul de mulți auditori. Ideea proiectului era să povestim despre stilurile artistice. Am decis să încep cu realismul. M-am străduit să predau materialul într-un stil accesibil, cu explicarea termenilor și noțiunilor, de care abundă studiul artelor. Dacă proiectul cu Serghei Guțu a fost comercial (el trebuia să achite chiria încăperii), acum eu țin aceste prelegeri la biblioteca ”M.Lomonosov”, fără plată.

Cine formează auditoriul?

Publicul este foarte diferit. Ingineri, antreprenori, jurnaliști, pictori, cunosc mai mulți medici care frecventează constant aceste lecții. Vin și studenți, dar mai puțini. În fond, am un auditoriu adult. Eu văd ochii auditorilor, atenția, interesul lor. Îmi place că pun întrebări – deci, i-a ”captat”.

La prima prelegere, printre auditori au fost artiști plastici cunoscuți - Alexei Colîbneac, Violeta Zabulica-Diordieva, Tatiana Frunze… Țin bine minte prima prelegere în bibliotecă. Am venit, dar curent nu este. Însă Margareta Iurievna a găsit repede ieșire din situație? O oră întreagă am vorbit în întuneric, la lumina lumînărilor. A fost chiar romantic.

Țineți prelegeri despre stilurile artistice?

Eu am început prin caracterizarea generală a stilurilor și direcțiilor în arta plastică. În acest an de studii am început ciclul de prelegeri despre modernism. Și mereu mă întrebam: cum să fac, ca să nu fie prea sec. Nu-mi plac banalitățile, clișeele. Nici în arta plastică, și nici în poezie, care îmi place mult. Uneori citești o poezie – parcă și versificarea e lină, și rimă există, dar, cum se spune în popor, nu ajunge la inimă, și atunci dispare interesul, vine plictiseala.

Mă folosesc de ocazie ca să invit toți doritorii. La finele lui martie (luna tradițional feminină) vom aborda tema «Amazoanele modernismului în artă» - despre o pleiadă minunată de pictorițe din sec. 19 – 20. Urmăriți anunțurile.

Și postmodernismul va fi?

Postmodernismul a fost – am predat atunci istoria stilurilor, caracteristica lor generală. Am povestit despre Georges Seurat, interesul lui pentru științei opticii, pictura „Duminică după-amiază pe insula La Grande Jatte”, unde a folosit o nouă tehnologie de aplicare a vopselii - puntilismul. În prezent pun accent pe idea filozofică a anumitor direcții , compar, analizez, observ izvoarele și evoluția. Căci Cezanne a fost precursorul cubismului, el a văzut lumea în forme geometrice simple și a creat ceea ce poate fi numit „proto-cubism”. Mai mult, și Vrubel a folosit tehnici cubiste! Pictura sa era numită «cristalină». Este școala lui Pavel Cisteacov… Opriți-mă, căci iar voi începe să țin prelegerea la tema preferată! Despre ce vorbeam?

Vorbeam despre aceea dacă-s necesari criticii de artă, și care este rostul lor. Despre aceea, dacă azi sarcina criticului de artă este să reflecteze asupra fenomenelor care au loc în artă azi. În Moldova, în special.

Eu cred că pentru republica noastră este o chestiune destul de complicată. Voi vorbi acum despre noțiunea «сritique d'art», adică «critic de artă». De regulă, acesta apreciază și interpretează opere artistice concrete, scrie recenzii, articole, cărți, își expune opinia și analizează operele. Eu însă vorbesc mai mult despre istoria, filozofia apariției unor stiluri, încerc să mă dumiresc cine ce face, de ce o face, de ce au venit fauviștii și au spus: «Nu, noi nu vom amesteca culorile. Noi vom lua culoarea locală puternică, pentru că nu dorim să copiem, da vrem să ne auto-revărsăm pe tablou».

Trebuie, evident, să vorbim și despre curentele existente azi. Există, simplu vorbind, realiștii și abstracționiștii. Și unii și alții spun lucruri foarte interesante și își aduc contribuția în artă.

De fapt, dorința mea este să intervievez și un realist, și un abstracționist, și să-i compar, dar să punem punctele pe ”i”, cred, nu este nevoie.

Uitați-vă, nouă ne părea că arta clasică tradițională nu are nevoie de explicații speciale, dar ceea ce se numește artă modernă , dacă nu este explicat, nu este înțeles. Dar de fapt nouă încă din școală ni s-a spus că pictorul a vrut să spună cutare și cutare, adică oricum era nevoie de careva explicații.

Aveți în vedere pictura? Ilia Efimovici Repin, peredvijnicii, etc

Da. Era clar: iată burlacii, iată boieroaica Morozova… Acum, că ni se demonstrează pictură figurativă, instalații, un spectator fără pregătire nu mai înțelege mare lucru… Ca teoreticiană, ce denumire ați da artei contemporane? Este o degenerare, sau un pas spre ceva nou, încercarea de a găsi un limbaj nou?

Este încercarea de a găsi un limbaj nou și a arăta ce ai în interiorul tău. Asta se numește artă conceptuală. Cum a spus Dostoevskii, oricare gen de artă are un concept. Oricare. Uneori asta se declară prea șocant. Același Vasilii Candinschii. Exemplul cu «Pătratul negru» al lui Malevici este deja un clișeu, și totuși. Paradoxul lui este că fiecare cugetă asupra complexității pătratului negru, dar e doar un pătrat negru, nimic mai mult. Apropo, nici chiar așa de negru: o analiză chimică a arătat că pictorul a folosit și o vopsea naturală de nuanță verzuie, și cretă, pentru a scoate luciul, caracteristic picturii în ulei. Dar principalul e că el a vrut să declare ceva nou, ce nu a mai făcut nimeni. Și eu voi întreba: Svetlana, poți desena la fel? Vei răspunde: «da, pot și eu». Fiecare poate. Dar nu va fi un pionier. La fel și actualii adepți ai artei moderne – ei nu vor să tot repete ceea ce a fost deja, chiar dacă e genială opera, ei vor să caute și să propună ceva propriu, nemaivăzut, chiar dacă în această căutare vor exista multe greșeli, mișcări false, întorsături.

Eu aș înlocui noțiunea «artă conceptuală» cu noțiunea «conceptul în artă». Este altceva. Noi de fapt vorbim despre încercările de a-și promova în artă propriul concept, cum a făcut Edouard Vuillard, folosind culori curate, sonore. Iată două portrete ale sale. Unul – curat Van Duck: trei sferturi de tură, iluminare, - totul așa cum se cuvine. Și al doilea - pete galbene pe păr, barba oranj. De ce? Pentru că el căuta noi metode plastice de exprimare. El punea la îndoială temelia suprafeței, se juca cu pilonii, îi distrugea, se concentra pe configurația forțelor și a tensiunilor pe suprafața tabloului. Astfel el a arătat un concept de artă, dar nu a inventat, să zicem «sfumato», ca Leonardo da Vinci.

cu ajutorul culorii, Edouard Vuillard căuta noi metode artistice de exprimare

Sau Henri Mathis cu al său «Dans», care a făcut o adevărată revoluție în pictură. Acest tablou a devenit un veritabil simbol al fauvismului – un curent artistic nou, care nega închipuirile tradiționale despre pictură. Aici avem și culori curate, dense, care dau senzația de dinamism și bucurie, și lipsa perspectivei, și siluete de oameni, simplificate și schematice, ceea ce ne trimite la arta populară.

Iată ce este conceptul. Desigur, între tradiționaliști și inovatori există o confruntare. Întotdeauna a existat. Încă în a.1863 la Academia de arte a existat așa numita «rebeliunea celor 14», condusă de Kramskoi. Care pentru noi este deja un clasic. Da pe atunci acești 14 pictori cu abilități academice excelente s-au opus viziunilor estetice învechite. Ei au luptat pentru libertatea de a alege tema de concurs, pentru dreptul de a picta tablouri despre problemele arzătoare ale timpului, dar nu a arăta subiectele unor mituri antice și legende scandinave...

De ce spun asta? Oamenii de creație mereu doresc ceva nou și este imposibil să oprești aceste căutări. Și nici nu este necesar.

Ivan Kramskoi – nu doar un clasic, ci și un rebel, care a luptat pentru dreptul de a picta oameni simpli, nu eroi antici

Bine, banana lipită cu bandă – e ceva nou?

Este iarăși o încercare de a-și exprima un concept anume.

Bine, semnele pe care orice copil de șase ani le poate desena, dar, spre deosebire de lucrările lui Cy Twombly, nu-s comercializate cu 800 000 $, este ceva nou, sau o încercare de a ne păcălii?

Știi, despre asta încă Picasso a spus: «Eu încerc să păcălesc vizitatorii iluștri, și asta îmi permite să fac bani ». Desigur, nu putem numi asta artă, nici măcar inovatoare. Este viclenia dealerilor, a proprietarilor de galerii. Ei ne joacă pe degete, a ajuns lucrarea ta în galerie – și o banană ți-o vor primi. Vii la galeria Guggenheim, deschizi ușa cu piciorul și spui: «Cer o cafea, că eu deja am aici, la Guggenheim, un tablouaș!». Iată care-i treaba.

Chiar și celor mai înfocați fani ai artei moderne le este greu să răspundă de ce lucrările lui Cy Twombly sunt așa de populare.

Pronosticul Dvs.: încotro ne vor duce toate acestea? La apariția unui nou limbaj în artă, sau este un proces normal de negare a negației, a doua lege a dialecticii?

Cred că anume așa va fi. Pentru că a fost, spre exemplu, arta Renașterii, apoi apare Caravaggio și spune: «Da eu voi plasa personajele în subsol, și voi da o așa lumină, și o culoare puternică ». Și aceasta este deja inovație, dar inițial el nu a fost înțeles, apoi lupta lui cu manierismul și naturalismul s-a extins, a ajuns în Spania și în Franța. Și el a devenit acel Caravaggio, tablourile căruia azi costă foarte scump.

Eu cred că va fi o oarecare coexistență a vechiului cu noul, și asta este normal. Unii acceptă noul, alții îl neagă, mereu vor exista opinii foarte controversate. Asta e viața! Poate, ar fi fost plictisitor să nu fi apărut fauvismul, Cezanne să nu-și fi îndeplinit promisiunea de a umple Parisul cu merele lui, și nu cu cele flamande, iar Picasso și Georges Braque să nu fi desenat „cuburi”...

Acea artă contemporană, pe care o tratați așa de sceptic, este foarte eterogenă. Da, există lucruri care nedumeresc. Dar să începem cu faptul, că arta este oglinda societății, care reflectă valorile, tendințele și problemele ei. Cum e societatea – așa e și arta. Și arta contemporană nu este o excepție, ea exprimă spiritul timpului și evoluția lui. Arta contemporană include o enormitate de diverse forme și tehnici, care anterior nu puteau exista prin definiție. Și pictura, și sculptura, și instalațiile, și video, și arta interactivă, și cea digitală, și multe altele. Mulți artiști plastici contemporani îmbină în creația lor diferite discipline, creează lucrări care îmbină în sine elementele diferitor genuri de artă, cum ar fi muzica, teatrul, literatura și tehnologiile Adică, este o experimentare, și oare putem cere ca experimentul să fie întotdeauna reușit? Dați-i artistului șansă de a greși. Arta contemporană nu este doar o colecție de opere, ci o ferestruică spre diversitatea și energia creatoare a timpului nostru. Ea se schimbă încontinuu, se dezvoltă și aduce idei și perspective noi în lumea artei și culturii.

Să trecem ușor-ușor la artiștii plastici moldoveni, printre care avem și foarte interesanți. Îi unesc careva curente, școli, sau fiecare creează de unul singur? Unde își expun lucrările, în ce măsură acestea-s întrebate, ce trebuie să facem pentru ca ele să fie mai cunoscute și chiar monetizate, cumpărate în număr mai mare?

Noi într-adevăr avem foarte mulți artiști plastici talentați și interesanți. De exemplu, aceeași Violeta Zabulica-Diordieva, despre care am mai spus. Ce creație fină are! Ciclul consacrat olandezilor din sec.17 – ce atitudine atentă față de material, dar și ce viziune proprie. Ea a avut expoziții nu numai în Moldova, dar și în multe alte țări. Este cunoscută ca un bun ilustrator – a învins în concursul Andersen pentru cea mai bună ilustrare a cărții pentru copii. Are și lucrări de șevalet, ea le prezintă interesant, aș spune chiar – elegant.

Este interesant, fără îndoială, Emil Childescu - grafician de școală veche și o personalitate remarcabilă. Apropo, concepția sa este de a te impune în arta veche, ceea ce e mai bine ca născocirea a ceva nou și nu foarte reușit. Nu putem să nu-l numim pe Alexei Colîbneac, care are o grafică neîntrecută. Mai este și pictorița interesantă Natalia Ciornaia, care lucrează în stilul steampunk… Regretatul Dmitrii Peicev, care ne-a lăsat multe lucrări sclipitoare …

La drept vorbind, avem mulți artiști plastici originali, nu-i voi enumera ca să nu uit pe cineva.

Iar întrebarea unde se pot expune – viața artistică a capitalei pulsează din plin. Cu regularitate, se desfășoară expoziții și la sala de expoziții «Brâncuși», și la Muzeul de Artă, și în multe alte galerii. Mereu se deschid locații noi. Apropo, recent s-a deschis expoziția lui Nichifor Sviristuhin (Nicolai Ostapenco) în noua galerie «Ficus», la Botanica. Încăperea este dotată cu iluminare și echipament special, este bine pus la punct interiorul celor două săli, unde pot fi organizate serate de creație și alte evenimente. Expoziții mici, dar interesante, au loc în fosta bibliotecă academică, care acum poartă numele lui Andrei Lupan. Așa că cei interesați de arta plastică pot lesne găsi unde să facă cunoștință cu creația artiștilor autohtoni.

Noua galerie „Ficus” din capitalăs-a deschis cu o expoziție de lucrări de Nikifor Sviristuhin.

Desigur, ca și peste tot în lume, ei creează în mod diferit. Cineva este la o răscruce, cineva este în căutarea sinelui, dar există și cei care-s fideli drumului ales. Avem acum ceea ce se numește paletă multicoloră, pentru orice gust. Și aceasta, cred eu, este minunat!

A intervievat Svetlana Derevscicova