Budismul. Doctrina fugirii de viață și Dalai Lama

Budismul este una dintre cele mai mărețe tradiții religioase ale omenirii. Cu ramura nordică a budismului, cu Mahayana este asociat numele lui Dalai Lama, conducătorul, mentorul și patriarhul acestei religii. În iulie este marcată ziua de naștere a lui Dalai lama, foarte apreciată în lumea budistă. În opinia noastră, există un anumit cult al acestei personalități, în special în Vest, unde budismul este prezentat într-o lumină oarecum iluzorie, cu ignorarea disctructivismului său latent.

«Marele învățător»

În aceste zile, în care este marcată încă o aniversare a nașterii sau reincarnării lui Dalai lama, liderul spiritual al budismului nordic, vrem să cugetăm asupra esenței acestei mari învățături. Să începem cu cine este Dalai Lama?

Conform tradiției budismului tibetan, Dalai Lama întruchipează bodhisattva Avalokiteshvara, bodhisattva compasiunii. Din sec. XVII pînă la a. 1959 Dalai Lama erau guvernanții teocrați ai Tibetului, cu sediul în capitala tibetană Lhasa. Aceste guvernări erau departe de esența rațională a lumii și țineau această țară în obscurantismul medieval și izolare de restul omenirii. Apropo, prin ele budismul s-a îndepărtat mult de vechile doctrine ale lui Buddha, a completat tradiția Mahayana cu diverse zeități păgîne, subminînd astfel vechea cale strălucitoare a budismului original, păstrată în Hinayana (Ceylon, Birmania, Thailanda).

Treptat, budismul nordic s-a transformat în cea mai puternică parte a tradiției budiste, epicentrul puterii fiind păstrat de Dalai Lama și Pancen Lama. De aceea și azi Dalai Lama este privit ca un lider spiritual al poporului tibetan. Pentru Dalai lama (deși nu doar pentru al) este folosită titulatura «Sfinția Sa». Adesea Dalai Lama este considerat șeful școlii Gelugpa, deși formal nu este oficial aceasta este condusă de Gandem Tripa. În limba mongolă, Dala Lama înseamnă «ocean» — cu semnificația «Mare» (hanii conducători după ce Genghis Khan a purtat titlul de Dalai Khan), „Lama” în tibetană este echivalent cu cuvântul sanscrit „guru” și înseamnă „învățător”. La baza întruchipării lui Dalai Lama stă ideea reincarnării. Este esența foarte importantă a legii budiste. S-au scris multe despre esența reincarnării, fără care un budist nu vede sensul vieții în această lume. Ea depinde de totalitatea faptelor bune și rele, care determină calea vieții omenirii și următoarele întruchipări ale omului, până la eliberarea lui de legăturile samsarei, întruparea eternă în această lume. până când va fi eliberat de legăturile samsarei, întruparea eternă în această lume. Până va deveni un buddha sau un bodhisattva.

Fuga de lume

Un timp îndelungat, India a păstrat vechile tradiții indo-europene. Budismul, cu toată importanța lui, a subminat vechea tradiție a Vedelor și a sistemului brahmanic, de castă. Să cugetăm puțin despre adevărata esență a budismului și doctrina lui anti-existență.

Compatriotul nostru, marele cunoscător al religiilor Mircea Eliade scrie în cartea sa «Nemurirea și libertatea»: «La prima vedere, pare că ortodoxia brahmanică și tradiția speculativă a Upanishad-urilor este respinsă de Buddha nu mai puțin decât nenumăratele „erezii” mistico-ascetice marginale ale societății indiene. Totuși, problema centrală a budismului – suferința și eliberarea de suferință – este problema tradițională a filozofiei indiene.

Cu refrenul budist „sarvam duhkhan”, „sarvam anityam” (totul este supus suferinței, totul este schimbător), atât Sankhya yoga, cât și Vedanta pot fi de acord în mod egal.

Un timp îndelungat, doctrina budistă a existat doar în tradiția orală, textile ei canonice fiind înscrise doar peste veacuri după apariția învățăturii Celui Trezit. De aceea este dificil să reconstruim cea mai veche formă a învățăturii, și nici nu este sarcina noastră. Pe noi ne interesează relația reciprocă dintre budism și ortodoxie, care chiar a existat, căci doctrina budistă a salvării , la fel și doctrina brahmanică a suferinței și sacrificările vedice au aceleași rădăcini - perceperea creației de pe poziții pesimiste tragice. Plus la cele spuse, budismul nu numai că se baza pe problema suferinței ca factor principal al traiului, din care cauză a și elaborat calea fugirii de lume, dar a folosit în misticismul său ezoteric o poziţie agresivă caracteristică Vedelor în ceea ce priveşte asuras şi aşa-zisele lumi inferioare.

Cercetătorilor care cred că budismul și ortodoxia brahmanică cu care, conform legii inerente viziunii indiene asupra lumii (unitatea și lupta contrariilor), a luptat, au rădăcini diferite, le va fi interesant să afle atitudinea budismului față de problema asuras și devas. Conform dicționarului «Budismul», redactat de doctorul în istorie N.L. Jucovscaia, «…în mitologiile budiste și hinduse există multe mituri despre lupta dintre asuras și zei, în care asuras mereu erau învinși. Unul dintre motivele disputei era copacul mitic Cittapatali, care avea rădăcinile în proprietatea asuras, iar ramurile cu fructele coapte – pe cea a zeilor. În mitologia budistă, asuras formează una dintre cele șase lumi ale sansarei, ei locuiesc în peșterile muntelui Meru. Lumea asuras, împreună cu alte cinci lumi ( a zeilor, oamenilor, animalelor, spiritelor preta, iadului) este lumea în care în funcție de karma lor ființele vii pot renaște, anume așa era redată ea pe icoana «Roata vieții»».

Deci, exemplul asuras , păstrat de doctrina budistă, ne arată că această tradiție are multe în comun cu învățătura brahmană. Pentru a înțelege geneza viziunilor Celui Trezit, să mai apelăm odată la Mircea Eliade, care explică aceste contradicții, adică apropierea și confruntarea cu ortodoxia brahmanică: «Este o poziție aparent paradoxală în care Buddha s-a opus și doctrinelor ortodoxe, și disciplinelor ascetico-contemplative, dar a acceptat în același timp premisele și tehnica lor subiacente, va fi mai bine înțeles dacă vedem că el a ignorat în general toate calculele filosofice... pentru a-i elibera pe oameni de presiunea lor și, prin aceasta, a le arăta calea către absolut. Dacă Buddha ignoră analiza conceptelor de personalitate... care a fost folosită de yoga preclasică și de Samkhya, este pentru că sinele real, în opinia lui, nu are nimic de-a face cu această esență iluzorie - „sufletul uman” . Buddha a mers mai departe ca Samkhya yoga, deoarece a refuzat să postuleze existența lui Purusha sau Atman… exact cum a respins… postulatul despre Brahman – spiritul curat, absolut, nemuritor, veșnic, identic cu Atman - dar a făcut-o doar din motiv că pe o astfel de dogmă intelectul se putea calma deplin, ceea ce ar fi încurcat trezirii ».

«О, nirvana!»

Așa dar, Buddha a crescut din filozofia yoga și samkhya, și le-a dezvoltat ca pe o tehnică veche, care se trage de la Vede și cultele aborigenilor. Pe Brahman l-a negat, căci acela îi încurca, dar principalul – învățătura lui se baza pe aceeași platformă cu ortodoxia – salvarea de suferință. Buddha doar a dezvoltat această învățătură, și a făcut-o genial, trebuie să recunoaștem! El nu a dorit să nege nici multe doctrine ale ortodoxiei, nici ideea Absolutului, căci în opinia lui nirvana și este Absolutul. Și scopul era comun ci cel din yoga - negarea vieții ca o probleme gnostică veche, soluționată prin părăsirea acestei lumi. Aici a fost creată propria yoga budistă:«Yoghinul care intră în meditație... realizează nirvana, natura și activitatea ei. Yoghinul care intră în meditație... realizează nirvana, natura și activitatea ei.

Când iese din meditație, exclamă: „O, nirvana! Când iese din meditație, exclamă: „O, nirvana! Distrugere, seninătate, splendoare, plecare din lume!»… trebuie să ținem minte, că mesajul budist a fost adresat suferindului care s-a încurcat în plasa reîncarnărilor. Pentru budism, ca și pentru toate formele de yoga, salvarea putea fi obținută doar în rezultatul efortului personal și trăirii nemijlocite a adevărului… omul se poate «salva» numai dacă va atinge nirvana, adică va depăși nivelul existenței profane și va trece în sfera necondiționatului. Cu alte cuvine, salvarea «este posibilă numai pentru această lume».

Anume de aceea simbolismul morții este mereu prezent nu doar în inițierea, ci și în textele budiste. Este evident simbolismul inițiatic, asociat cu imaginea șarpelui și care apare în literatura brahmanismului (jaiminya brahmanai). Și Ananda Kumarasvami a arătat că inițierea budistă a continuat tradiția vedică (diksha) și se supunea schemei comune. Călugărul își abandona numele de familie și devenea «fiul lui Buddha» - Slakiya putto, căci se considera că acum el «s-a născut printre sfinți». Astfel, Buddha Kassapa (Paly) – un Buddha antic, spune despre sine: „Singurul fiu născut al Celui Binecuvântat, născut din gura lui, născut din dhamma, condus de dhamma, moștenitor al dhammei”. Aici dhamma este omologul budist al dharmei.

În general, fenomenul guru era caracteristic budismului la fel ca oricărei alte învățături soteriologice. Eliade a analizat scopul lui Buddha și a scris: «Buddha ne predă calea și mijloacele de a muri pentru existența obișnuită, pentru căile și suferința ei, și pentru a reînvia apoi pentru libertate, beatitudine și necondiționalitatea nirvanei… el i-a criticat pe brahmani și paribbojaki… din punctul de vedere al lui Buddha, afirmația cum că Atman există, că el este real, veșnic – este o viziune falsă; afirmația cum că el nu există este la fel de falsă , însă dacă pătrundem în cele spuse de el despre ființa omenească eliberată, putem vedea că ea coincide în toate privințele cu dokivanmukta non-budistă, o persoană „eliberată încă în viață ». El este cel care «fiind încă viu, s-a tăiat de la viață, se aseamănă cu nirvana, își conștientizează fericirea și trăiește în armonie cu Brahman ».

Buddha nu explică esența acestei ființe eliberate, teoria lui este extrem de contradictorie, căci în viziunea lui Buddha Atman este și nu este. Ce-i asta – sofistică, joc de cuvinte sau este un singur scop – «omul să fie scos din lume», sterilizat spiritual și așa calea spre lume să fie eliberată pentru altcineva ? Noi nu putem vorbi acum dacă aceasta a fost religia unui om slab, incapabil să trăiască și să lupte, adică – religia morții, dar știm un lucru, o spune și autoritarul Eliade, că idealul lui Buddha și Vedanta - jivanmukta – este calea și scopul Indiei.

«Despre jivanmukta (în terminologia budistă „nirvana-like”, nibutta) putem spune doar că nu ține de lumea aceasta. Tathagata nu poate fi numit ca fiind înzestrat cu corp, simțuri, închipuiri, voință, cunoaștere; el este eliberat de aceste noțiuni; el este profund, nemărginit, neînchipuit, asemănător marelui ocean.

Așa dar, la baza budismului stă «fuga de suferințe», dar scopul este unul radical — nirvana. Calea eliberării de sansara vieții este deschisă numai călugărilor, iar călugărul care a cunoscut calea de opt măsuri devine arhat, adică se află în pragul scopului final – nirvana. Literalmente, nirvana înseamnă «stingere». În Hinayana, calea spre ea o poate parcurge numai un călugăr, da în Mahayana bothisattvasa («ființă care tinde spre iluminare») mai poate zăbovi în această lume, dat fiind că empatizează celor suferinzi și are grijă de binele altora. Să înțelegi budismul înseamnă să înțelegi esența suferinței, adică acea bază, care te obligă să fugi de lume. Ea este esența suferinței, pentru individ ea este condiționată de erorile creației și povara renașterilor. Buddha compara întunericul vieții cu «avidia», căci în teoria budistă tot ce trăim empiric este Cercetătorul Otto Rozenberg scria despre budism: «Scopul lui Buddha este de a salva ființele vii, prin eliberarea lor de necesitatea de a se naște în fiecare clipă, căci în această necesitate a trăirii empirice se ascunde marea suferință, căreia e se supun ființele vii ».

Așa dar, Buddha ajută alte ființe să atingă nirvana, să iasă din neliniștea lumii și a urmărilor ei iluzorice. «Această excitare este fără început, pentru că fiecare manifestare a ei este cauzată de o cauză antecedentă; dar are un sfârșit, căci fiecare acțiune are un efect. Este posibilă liniștea; fiecare dharma supusă ființei (sanscrită) primește liniște. Odihna eternă este scopul spre care tinde fiecare dharma, fiecare substrat individual existent cu adevărat».

Unde ne duce ”doctrina compasiunii”?

Încă puțin despre istoria budismului. În procesul dezvoltării sale, budismul s-a bazat pe tripitaka (trei coșuri), sutra (învățăturile lui Buddha ), aphitharma (tălmăcirea învățăturii), shastra și jitaka (descrierea vieții lui Buddha), și a devenit o tradiție nu doar indiană, ci universală. Comunitatea creată de Buddha după al doilea Sinod, ținut la Vaishaly, se destramă. Împăratul Ashoka, nepotul lui Chandragupta, fondatorul dinastiei Maurya, convertit la budism trimite o misiune la Bactria, Sogdiana și Ceylon. Succesul învățăturii despre suferință a fost unul uimitor. Singalezii continuă să fie budiști, din Bengal și Sri Lanka budismul cucerește țările Indochinei și Indonezia (sec. I e.n..). Prin Kashmir și Iran el ajunge în As8ia Centrală și China (sec. I e.n.), din China în Coreea (a.372 e. n.), din Coreea în Japonia (a.552 e .n.). În sec. VIII al erei noastre budismul pătrunde în Tibet.

Între anii 100-250 ai erei noastre se dezvoltă o nouă formă a budismului - mahayana, disociată de vechiul budism Hinayana, Theravada - care a cuprins Asia de Sud și de Sud-Est

Iar în sec. VII apare vajrayana (carul cu diamante), fondatorul căreia Padmasabhava a încercat să măsoare budismul cu religia «neagră» Bon. Acestea s-au concentrat la Nalanda și Vopramasil. Budismul mahayana a creat ideea lumii eliberate Bodhisattva, și a inclus celtul zeilor. Hinayana a păstrat vechea cale monahală a arhatului. În sec. lumii VIII e.n. a fost creat tantrismul budist cu maithuna sa, adică ideea unității contrariilor, practica sexuală etc., căci «vadjra» este un falus similar tantrismului indian, dar care s-a extins mai mult în Tibet, unde împreună cu «șepcile roșii» (elevii lui Padmasabhava, fondatorul ningma-pa) au apărut «șepcile galbene» gelugpa și cele и «negre». Budismul devenea un curent mondial. Dar la baza sa el purta vechea atitudine pesimistă față de viață, provenită din tălmăcirea «principalului mit indo-arian» și «teoria Devi», exprimată mai radical ca în doctrinele yoga și tantrismul hindus. Metodele budiste de obținere a libertății se bazau și pe vechea practică a depășirii lumii cu prețul reunirii cu Izvoarele.

În general, cum spunea Mircea Eliade, el a fost ideea care nu doar căuta starea necondiționată, ci tindea să depășească existența, adică să atingă nirvana, golul în care azi se află Budda. Ulterior budismul, la fel și alte învățături device, și-a găsit întruchipare în doctrinele gnostice ale Occidentului. Anume aici, în baza lui, au fost formate multe societăți tainice ale ezotericilor, care azi duc omenirea spre o catastrofă, propovăduind vechile perversiuni ale traiului omenesc.

În încheierea acestui material vom menționa, că budismul a pus bazele atitudinii negative față de lume, trai și viață, a subminat spiritul omenirii, esența și voința ei. Cu toată bunătatea acestei religii a compasiunii, ea a devenit baza doctrinelor maniheice și gnostice care domnesc astăzi în spiritualitatea semi-degradată a elitelor occidentale și apologetica și cultul lui Dalai Lama în Occident este manifestarea acestei profunde legături mistic-oculte, căci au aceeași rădăcină și aceeași tradiție distructivă pentru om și omenire.

Veaceslav Matveev