Sandu Grecu: "Teatrul Național "Satiricus" este un brand. Mai mult, înainte de a fi o instituție teatrală, el înseamnă o familie unită"

În data de 27 martie, va fi marcată Ziua Mondială a Teatrului. Pentru unii slujitori ai Melpomenei, poate, va fi o zi mai deosebită. Pentru alții însă, cum este și cazul actorilor de la Teatrul Național "Satiricus Ion Luca Caragiale" din capitală, această zi nu se va diferenția de altele, menționează Sandu Grecu, directorul general al instituției. Și asta pentru că vor munci la fel, în același ritm nebun și cu aceeași dăruire.

Despre ce înseamnă să faci teatru astăzi în Republica Moldova, despre cum este să gestionezi o instituție teatrală cu 35 de actori astfel încît aceasta să devină și o mare familie unită am discutat cu Sandu Grecu, Artist al Poporului. Directorul General al Teatrului Național «Satiricus Ion Luca Caragiale» a mai împărtășit în interviul pentru Noi.md de ce, în condițiile în care a avut și are o mulțime de propuneri de lucru ofertante de peste hotare, preferă să creeze, să producă spectacole, să pună umărul la ceea ce înseamnă artă aici, acasă.

- Va fi data de 27 martie, Ziua Internațională a Teatrului, una deosebită pentru Dumneavoastră?

- Noi nu muncim pentru anumite date, noi muncim zi de zi ca într-o fabrică de produs spectacole. Lumea vine la zece și pleacă la zece din teatru. Spectatorul vede doar produsul gata, iar în spatele acestui produs există o echipă întreagă. În afară de actori, pictori, scenografi, regizori, sunet, sînt și atelierele, tîmplăria, sudorii, o echipă întreagă, care muncește mult zi de zi. Teatrul trebuie să producă într-o stagiune în jur de 4-8 premiere. Noi avem 45 de spectacole în repertoriu, diferite ca formă, ca gen, ca stil. Actorii lucrează cîte 12 ore în zi. Cînd îl întrebi pe un actor ce fel de viață are, el spune că, practic, toată viața lui este la teatru. Dar ca să fii un bun actor, ai nevoie de antrenament, or, acesta înseamnă repetiția zi de zi.

- Este un ritm nebun aproape. Cum rezistă actorii, fac sacrificii, au timp liber?

- Ceea ce vede spectatorul în scenă este rezultatul unor repetiții lungi, istovitoare, uneori, pînă la lacrimi. Un actor nu muncește cu sapa, cu tîrnăcopul sau cu un alt instrument. Singurul instrument, pe care îl au actorii este sufletul. Și ei obosesc, de aceea spunem că ard, practic, ca o lumînare, pentru că sînt devorați de acest ritm. Un actor, dacă îl întrebi cînd vede soarele, îi va veni greu să-ți răspundă. Pentru că el, practic, intră în teatru de dimineață și iese cînd soarele a apus. Acesta este poate plusul și minusul, dar specificul teatrului: nu prea există timp liber.

Muncim mult, avem un regim alert ca să scoatem producțiile puse în plan la timp. Spectatorul a cumpărat bilete, iar noi trebuie să ieșim la rampă și să satisfacem acea plăcere a spectatorului de a vedea produsul nostru final. Iată această goană, acest ritm persistă în teatru, de aceea și avem o disciplină mult mai dură decît în alte domenii. În teatru, nu există foaie de boală, aici, dacă ai temperatura 40, nu schimbă nimic, pentru că, oricum, trebuie să joci spectacolul. Timpul este limitat, iar tu ești legat de toți colegii, de toate planurile teatrului, or, tocmai de asta nu poți lua niște hotărîri în afara colectivului. Munca actorului este mult mai dură și nu înseamnă deloc cum cred unii, distracție de cîteva ore.

- Cîți actori sînt în trupa teatrului?

- Avem în trupă în prezent 35 de actori, care repetă zi de zi, uneori, și cîte două, și cîte trei spectacole. Există o concurență enormă între teatre, între producțiile de teatru. Trebuie să muncești zi de zi ca să fii mai bun, nu trebuie să uiți de performanță, care, pînă la urmă, îți aduce și acel cîștig și acea doleanță a ta de a fi cel mai bun.

- Cum decurg repetițiile și cît de istovitor este?

- Actorii au în cap cîte 45 de texte învățate pe de rost, astăzi joacă Julieta, mîne joacă Baba Cloanța, poimîine Anna Karenina. Așa că este foarte greu astăzi să joci comedie, mîine dramă, poimîine tragedie. Apare, oricum, o transformare de suflet, și fizic. De aceea corpul unui actor poate da, la un moment dat și un anumit rebut. Și atunci din mers trebuie reparat. Asta e menirea unui actor, oricît de greu este, se mișcă înainte.

- Există anumite lucruri, pe care nu le agreați la un actor?

- Unii dintre cei din generația tînără, care vin teatru, de obicei, rezistă 2-3 ani. Teatrul le consumă foarte multă energie pentru a le schimba mentalitatea, pentru a-i educa și a-i învăța să fie disciplinați și să reușească să se încadreze în acest ritm. Unora nu le reușește. Probabil, cînd au intrat la facultate nici nu-și imaginau că teatrul înseamnă atît de multă muncă.

Cei care înțeleg că viața lor de actor, și nu doar, va fi într-un astfel de ritm alert, dar ei sînt obișnuiți cu un ritm lejer, acești oameni se distanțează de teatru și preferă să-și aleagă, pînă la urmă, o altă meserie. De obicei, asta se întîmplă în primii 3 ani, iar cei care trec această etapă, deja se îmbolnăvesc de teatru și nu mai pot exista altfel. Pentru că teatrul e o boală, pînă la urmă. Îmi plac și prețuiesc actorii, care înțeleg care sînt regulile de joc.

- Dumneavoastră ați putea face altceva în afară de teatru?

- Eu nu vreau să fac nimic altceva decît teatru. Sînt mulțumit de ceea ce fac, îmi place ceea ce fac. Noi avem un plus foarte mare: pentru cei care fac teatru, jobul este si hobby. Noi sîntem altfel decît cei care se duc și muncesc, de exemplu, la fabrică și așteaptă să treacă timpul mai repede ca să aibă două zile libere la sfîrșit de săptămînă. La teatru, vii cu dragoste, zi de zi vrei să repeți, să joci spectacole. Un astfel de ritm îți formează cu anii un reflex și după aceea nu mai poți să te lași.

Practic, un actor pînă la sfîrșitul vieții stă în teatru și muncește. Eu am văzut mulți actori, care au ieșit la pensie, alții au mai lucrat cîțiva ani, alții au ieșit imediat și au îmbătrînit pe loc, s-au rămolit. Teatrul te menține în formă, este locul, unde te menții mereu tînăr și nici nu ai timp să mori. Și da, nu cred că în prezent, această profesie este remunerată la justa ei valoare.

- Un actor, pînă la urmă, după atîta muncă depusă, trebuie să aibă și un confort financiar...

- Nu sînt nostalgic după timpurile sovietice, dar în acea perioadă era prestigios să fii actor, fiindcă remunerarea unui actor se egala cu remunerarea unui ministru. Iar uneori, un actor făcea chiar mai mulți bani decît un ministru. Astăzi însă un actor are un salariu, practic, mizerabil. La «Satiricus» noi oferim remunerare actorilor în dependență de mai multe criterii: valoarea rolului, talent, nivelul de interpretare, disciplina de muncă, efortul fizic și psihic. Pentru că acest salariu este unul foarte mic, actorii mai au și alte joburi, se rup de aici, de la teatru, la pauze ca să se ducă în altă parte să mai muncească. Eu cred că în viață trebuie să existe o concurență nebună. Și trebuie să fie diferență între cel care muncește și cel care muncește mai puțin. Or, cel care muncește mult, trebuie să fie remunerat mai bine.

- Aveți vreo regulă, de la care nu va abateți niciodată ca persoană și ca om de teatru?

- Da, regula numărul unu este: acel scop, pe care ți l-ai pus în față trebuie să-l atingi orice s-ar întîmpla, chiar dacă ai la activ 0,01 % dintr-o sută, tu esti obligat să ajungi pînă la 100%. Scopul trebuie atins sub orice formă și în orice caz. De aceea numai mergînd spre scopul tău, poți atinge anumite valențe. Orice deviere de la cursul, de la scopul, pe care ți l-ai pus, orice cedare înseamnă stagnare sau un pas înapoi.

- Ați avut propuneri de a pleca din Moldova? Cum ați ales?

- Am fondat acest teatru în 1990, practic, de la o foiae de hîrtie. Acest teatru este copilul meu. Am crescut generații de actori, ei sînt familia mea. Și astăzi am propuneri destul de ofertante din mai multe țări, unde m-aș simți mai bine ca valoare și ca remunerare, dar prefer să rămîn aici, alături de acești colegi, care au crezut în mine cînd aveau 16 ani, și mai cred și acum cînd au 50 și ceva de ani. Primul spectacol din anul 1990 a fost «Ce e viața omului» și iată de atunci tot descoperim ce este viața omului.

"Satiricus" nu este doar un teatru, este un brand. Cei care vin și se angajează înțeleg că nimeresc nu într-o instituție de teatru, dar într-o familie de teatru, în care sînt reguli, la care trebuie să te conformezi. Aici, nu avem colectiv, avem familie și, la fel cum, pentru familie îți dai și sufletul și te jertfești, așa te jertfești și pentru acest teatru. La noi, nu există metodologia aceasta de șefi. Eu nu sînt șeful lor, eu sînt colegul lor. Unii actori mai tineri îmi mai zic «tata». Noi discutăm nu doar despre problemele de teatru, dar și despre cele personale și ne implicăm mult pentru a ne ajuta unul pe altul. Prin asta ne deosebim de alte teatre, pentru că, în rest, ca și ceilați, noi producem spectacole, muncim, nu sîntem nici mai buni, dar nici mai răi.

- Poate deveni Moldova o țară, unde, inclusiv meseria de actor, ar fi apreciată la justa valoare?

- Totul începe de la calitate, ea este importantă în toate domeniile. Ea începe de la calitatea sufletului și a minții. Minți și suflete de calitate pot produce producție de calitate, iar asta face ca țara să fie una bogată și prosperă, o țară, în care, de ce nu, toți vor să trăiască, pentru că vor fi apreciați la justa valoare. Civilizația poate face performanțe doar prin indivizii săi, iar fiecare individ din societate are un singur scop: să contribuie la dezvoltarea societății.

Vă dau un exemplu, cel al Elveției. Ei au ajuns la nivelul care sînt, pentru că au investit în cultură și în educație, nu pentru că ar fi foarte muncitori. Muncesc și moldovenii, dar fără cap. Iată cînd se va pune accentul și la noi pe cultură, pe învățămînt, cînd vom crește o nouă generație de oameni educați, responsabili, atunci ei vor fi exigenți și în domeniile lor de activitate. Or, dacă va fi responsabil la locul de lucru, el va produce lucru de calitate și asta înseamnă că toate serviciile din acea țară vor fi de calitate. O țară are produse de calitate, pentru că are o societate de calitate. În Elveția, fiecare la locul său de lucru este un bun profesionist și acești buni profesioniști produc lucruri de calitate. Aceasta le permite să aibă salarii mari și un trai cu mult mai decent decît în alte țări, care tot muncesc mult, dar nu fac lucru de calitate.

- Are șanse Moldova să ajungă la un astfel de nivel ca cel al Elveției?

- Republica Moldova are toate șansele să devină o mică Elveție, dacă va începe cu piciorul drept, și nu cu stîngul, să investească, repet, în învățămînt și în cultură. Еoate sloganele de luptă împotriva corupției nu se vor termina niciodată, deoarece la noi cumătrul este mai important decît orice lege. Indiferent de ce legi va face un guvern, într-un stat, în care nivelul de responsabilitate, de exigență al fiecărui individ este sub orice nivel, aceste legi vor rămîne prăfuite prin sertare și va exista o singură lege, care se numește «cumătrismul».

Nu se va întîmpla nimic în Moldova nici în viitorii 20-30 de ani atît timp cît nu se va investi masiv în învățămînt și în cultură. Reformele, despre care se tot vorbește astăzi, eu nu le văd, sînt doar pe hîrtie. Mai mult, uneori, reformele sînt în detrimentul și al învățămîntului și al culturii. Sînt reforme făcute în birou, nu în baza analizei reale din teritoriu. Și atunci ele dau breșe, or, exact asta vedem acum în mai multe domenii. Rezultatele unor astfel de reforme este revolta populației.

Interviu realizat de Alina Drăgălin