Cincizeci și cinci de ani la umbra celor ”cinci meri”

Recent, Liubovi Alexandrovna Kara, profesoară de limba și literatura rusă în satul găgăuz Beșalma din sudul Moldovei, a fost decorată cu cea mai înaltă distincție a Autonomiei Găgăuze - ordinul «Mihail Ciachir». Cu 55 de ani în urmă ea a venit în republică ca membră a «desantului» tinerilor specialiști – pedagogi și medici. De atunci, i s-a propus de multe ori să plece din sat – «pentru avansare». Dar Cara a refuzat de fiecare data: «Unde să plec, dacă Beșalma mi-a devenit o a doua patrie mică? ».

- Liubovi Alexandrovna, nu v-a fost frică, la 18 ani, să plecați de acasă la mii de kilometri?

- Nu am fost o fricoasă, dar principalul – nu m-am temut de muncă, știam că chiflele nu cresc în copac. M-am născut și am crescut într-un sat din regiunea Ulianovsc. În jur – cîmpii nemărginite, păduri, uneori urșii pe post de «oaspeți». Familia ne era minunată, unită. Trei copii – eu, sora și fratele – am fost crescuți în severitate. Gospodăria ne era mare, toți munceau de zor. Țin minte cum ne bucuram că mama, o fruntașă a brigăzii zootehnice din colhoz, a fost decorată cu un ceas de aur. Da tata în genere era un erou pentru noi. În ”44 el a eliberat Moldova de fasciști, a participat șa operația Iași-Chișinău. Fiind rănit, a revenit în sat și la 22 de ani a devenit președinte de colhoz. Da eu din copilărie mi-am dorit să fiu învățătoare. Pe la mijlocul anilor 60 această profesie era foarte populară. La cea mai apropiată școală pedagogică, în or. Senghilei, concursul era de 12 persoane pentru un loc! În” 68 am primit diploma și mai toți colegii mei au fost repartizați în republicile unionale. Eu și alți trei colegi, absolvenți ai altor facultăți, am fost trimiși în Moldova, despre care nu prea știam nimic. Și nu într-o școală din capitală, da în cea mai adevărată provincie – într-un sat găgăuz, unde nu exista nici cămin, nici baie. Așa ne-am pomenit noi, patru învățătoare rusoaice, în satul Beșalma, care în traducere înseamnă «cinci meri».

- Probabil, despre găgăuză auzeați atunci pentru prima oară în viață?

- Pentru prima, evident. Dar satul a primit cu căldură tinerii specialiști, și noi cu fetele imediat am început să studiem toată literatura accesibilă pe atunci despre micul popor găgăuz, strămutat din Balcani în sudul Moldovei, devenită parte a Imperiului Rus, la începutul sec. 19. Cu interes am citit monografia renumitului etnograf rus Valentin Moșcov «Гагаузы Бендерского уезда (Găgăuzii județului Bender)», care la începutul secolului trecut a vorbit despre istoria, cultura acestor urmași ai popoarelor turce. Despre aceea, cum pe timpul Imperiului otoman găgăuzii au refuzat să accepte islamul, cum au păstrat, în tradițiile lor, multe superstiții și ritualuri păgîne. La ei și acum este puternic vechiul cult al lupului. Anume datorită lui Moșcov cititorul rus a aflat pentru prima dată cum nomazii găgăuzi s-au stabilit în stepa Bugeacului, cum au început să crească vite și să prelucreze ogorul, ce înlesniri le-a oferit statul, interesat de popularea acestui meleag.

- De fapt, în această jumătate de secol, Dvs. ați fost martora multor evenimente istorice din viața găgăuzilor.

- Reieșind din faptul, că scrierea găgăuză a apărut abia în a. 1957, devine clar că noi chiar am fost martorii apariției tradițiilor noi, ai editării primelor cărți în limba găgăuză. Anume la Beșalma a apărut primul în lume muzeu istoric și etnografic găgăuz. Iar după crearea, în a.1994, a UTA Găgăuzia – unitatea teritorială autonomă cu capitala la Comrat, - Mina Kiosea, directorul școlii din Beșalma, a devenit autorul imnului oficial al autonomiei. Era un folclorist pasionat, unul dintre autorii culegerii semnificative pentru literatura găgăuză «Буджакские голоса (Vocile Bugeacului)». Mie, o lingvistă rusă, el mi-a citit deseori poeziile sale, se sfătuia cu mine, vorbea despre planurile de creație.

- Știu că muzeul etnografic unic a fost creat de legendarul Dmitrii Karacioban, originar din Beșalma ?

- Am avut norocul să lucrez cu el – la începutul anilor 70 el preda în școala noastră limba găgăuză. Dar orice ar fi făcut, axa preocupărilor sale era studierea, păstrarea istoriei, culturii găgăuzilor. Primele exponate ale muzeului preconizat, Karacioban le păstra în incinta unei mori vechi. Le-a adunat migălos: din podurile consătenilor, de la prieteni și cunoscuți. Azi muzeul condus de fiica sa Ludmila Karacioban, are săli spațioase, în care-s adunate peste 20 000 de exponate. Printre acestea – costume naționale, instrumente muzicale, obiecte de menaj, fotografii vechi, literatură științifică, un șir de documente în original. În fața muzeului a fost instaurat monumentul expresiv, spiritual al fondatorului lui, opera talentatului fiu al lui Dmitrii Karacioban, Atanas. În anii 90 el a făcut multe pentru salvarea acestei vetre de cultură, pentru completarea fondurilor ei. De mai mulți ani Atanas s-a stabilit în Turcia, predă sculptura și desenul la universitate. Dar aproape în fiecare an își vizitează patria mică, participă la diverse expoziții. E de menționat, că datorită fiului și fiicei lui Dmitrii Karacioban ban muzeul nostru nu este un depozit de exponate, da o casă «vie», în care au loc expoziții tematice, serate de creație, conferințe. Principalul e că nu se întrerup contactele, stabilite de al, cu turkologi din diferite țări. Vin încoace și turiști locali din diferite colțuri ale Moldovei, și oaspeți de peste hotare. Să vedeți cu ce interes privesc ei fotografiile de arhivă, gaida străveche - un fel de cimpoi găgăuz, coloratele susaki - vase pictate, din dovleac uscat si prelucrat...

În muzeu este prezentată și prima în istorie culegere de versuri în limba găgăuză – poeziile lui Dmitrii Karacioban. Absolvind institutul de literatură din Moscova, el scria versuri și proză, era un pictor și sculptor talentat. Datorită lui, la Beșalma au răsunat primele emisiuni radiofonice. Iar Casa de cultură de aici și azi demonstrează, în cadrul evenimentelor festive, nuvelele filmate de el despre viața sătenilor la mijlocul secolului trecut – despre oamenii harnici din renumitul colhoz «Победа», despre nunțile găgăuzilor,. Despre aceea cum a fost inaugurat spitalul din Beșalma, școala în care pe atunci învățau 1200 de copii.

- Liubovi Alexandrovna, e adevărat că primul său documentar Karacioban l-a filmat despre Dvs. și elevii Dvs.?

- Așa este. El a fost un adevărat ascet, un iluminist și înțelegea că ”marea și puternica” dăruia copiilor găgăuzi multă lumină și mult bine. Și nu numai copiilor. Îmi amintesc cu plăcere de rugămințile multor părinți: «Liba Alexandrovna, ajutați-ne și pe noi, corectați-ne, sugerați-ne – noi tot vrem să știm rusa!» Nu știu de ce, anume așa – Liba – îmi rosteau numele și copiii, și maturii. Ei bine, în scurt timp am înțeles dragostea și interesul beșalmenenilor pentru limba rusă. Un an am predat în clasa 4, după care am luat clasa 1. Practic, ei nu cunoșteau rusa. M-am cufundat în lucru cu un hazard ireal, nu în zadar au și copiii am devenit eroii acelui documentar. Pe atunci Beșalma avea o structură patriarhală strictă. Femeile purtau fuste lungi, broboade, haine cu mîneci lungi. În fața soției care ducea căruciorul copilului neapărat pășea soțul. Dacă ne vedeau pe noi, cu prietenele, pășind pe stradă, băbuțele își făceau cruce privind la fustele noastre scurte, tocurile-cui și coafurile înalte.

Și elevele meli își îmbrobodeau capul, purtau șorț negru. Copiii nu purtau uniforma școlară, fetele deseori veneau nepieptănate la școală. Și eu am făcut în clasa mea o adevărată revoluție – pe banii mei, le-am cumpărat fetelor șorțuri albe pentru evenimentele festive, fundițe. La primul careu școlar toți au rămas uimiți la vederea discipolilor mei frumoși, pieptănați. Priveau fundițele din cosițe ca la ceva neobișnuit. Tot eu i-am convins pe părinți să cumpere pentru întreaga clasă uniforma școlară, să comande pentru fete șorțuri negre în locul tradiționalelor pestelci «de bucătărie» .

Copii așa s-au legat de mine, că nu ne despărțeam toată ziua. Nu exista ziua prelungită, și după lecții mergeam cu toată clasa la marginea satului. Acolo, într-o poiană pitorească, copiii își făceau temele, eu le citeam cărți, compuneam povești, răspundeam la interminabilele «cum?», «de ce?», «pentru ce?». De exemplu, ei se mirau sincer de ce eu nu port basma. Eu le explicam, că acesta nu este un păcat, le vorbeam despre diferite tradiții. Deseori copiii cereau să le vorbesc despre Rusia, despre satul meu natal, despre Moscova. Mi-au înțeles vorbirea dintr-o dată, și au îndrăgit și limba rusă din tot sufletul. Anume cu această clasă, devenită un reper în soarta mea de învățătoare, mențin relații de prietenie, avem întrevederi, ne telefonăm și în prezent!

- Ați avut un know-how pentru această «intrare» rapidă a copiilor în limba rusă?

- M-au ajutat poveștile lui Pușkin, pe care le citeam cu voce tare. Apoi noi o ilustram fiecare dintre ele. La «lecțiile de desen» noi discutam din nou caracterele eroilor, faptele lor, culorile în care e mai bine să fie pictată marea furtunoasă, cocoșelul de aur sau caftanul țarului… Viața pulsa din plin. Școala ducea o mare lipsă de învățători și eu, absolvind prin corespondență facultatea de filologie a universității din Chișinău, lucram nu numai cu micuții din clasa 2, ci am predat doi ani limba germană, științele naturii și matematica în mai multe clase.

- Găgăuza ați vorbit-o în scurt timp?

- Chioar în prima mea zi la Beșalma, a apărut cel mai bun «meditator» - persoana iubită! Ajunse aici la 13 august, 1968 noi cu prietenele am mers seara la dansuri, la club. Acolo l-am cunoscut pe flăcăul local Piotr Kara. Din acea zi nu ne-am mai despărțit, am trăit jumătate de secol în dragoste și înțelegere, am educat trei fiice minunate. Acum patru an soțul a decedat, iar fetele și azi îmi spun: «De nu era istoria ta și a tatei, am fi crezut că o asemenea iubire există doar în cărți și filme ».

Așa a fost să fie – trei dintre noi, rusoaice, s-au măritat cu găgăuzi. Soacra mea dorea ca nora rusoaică să vorbească mai repede găgăuze, și eu am studiat limba maternă a soțului iubit fără mari probleme. Da peste un an-doi eu găteam și kavirma din lavash cu brînză de vaci, și kaurma din miel, ca o băștinașă din Beșalma. Acum este greu de crezut că anume noi, învățătoarele-rusoaice de 18 ani, am participat la crearea primelor ansambluri folclorice din Beșalma – vocal și de dans. În costume naționale moldovenești și găgăuze, noi dansam cu foc dansurile populare, memorizam ușor cuvintele neînțelese la început din piesele muzicale.

- În a. 2001 ați devenit prima în Moldova laureată a premiului Pușkin pentru învățătorii de limbă și literatură rusă din CSI și Țările Baltice, iar în 2017 ați primit medalia Pușkin. Elevii Dvs. de nouă ori au devenit premianții olimpiadelor republicane de limbă rusă. Dar colegii vorbesc despre Dvs. ca despre o profesoară care mereu este în căutare, care continuă să experimenteze, să aibă îndoieli …

- Fără căutări și experimente școala ar fi o rutină plictisitoare. Da o lecție plictisitoare nu va învăța pe nimeni nimic. De aceea la lecțiile mele mereu are loc un dialog viu, dezbateri directe. Am auzit cum o colegă se lamenta că în timpul orelor copiii «stau» în telefoane, și trebuie să fie lipsiți de ele. Nu-mi pot închipui așa ceva. La lecțiile mele, copiii nu au măcar un minut pentru «obstacole» străine. Am convingerea că pe parcursul întregii ore clasa trebuie să fie cuprinsă de pasiuni, de jocuri captivante, de aceea cred că metodele interactive de studiere au o importanță majoră.

- Am înțeles asta răsfoind manualele de literatură pe care le-ați pregătit - „Ce predăm? Cum să predăm?” și „Epoca de argint”. Cum ați reușit să le editați în vremurile noastre grele? Căci nu-s broșuri minuscule, ci lucrări destul de solide!

- Ele au văzut lumina datorită sprijinului primăriei Beșalma. Din fericire, colegii mei găgăuzi le solicită. Ele conțin elaborări didactice ale lecțiilor pe diverse teme, sfaturi concrete privind organizarea jocurilor de afaceri și a seratelor de creație, a «meselor rotunde» și «brainstorming». Din propria experiență de jumătate de secol, am încercat să răspund la multe întrebări: de ce-s așa de importante discuțiile în timpul orelor de limbă și literatură rusă? Cum dezvoltăm abilitățile de cercetare, independența, cum învățăm să planificăm?

- Pentru mulți învățători lecțiile deschise devin un stres neplăcut, iar Dvs. le dați cu plăcere și hazard. De ce ?

- Pentru că mereu avem ce ne împărtăși cu copiii. Bătălii poetice, jocuri inteligente, teste … Noi organizăm împreună asemenea competiții, căutăm informația necesară în toate sursele posibile. Și la lecțiile deschise nu trebuie să creăm în mod artificial o atmosferă-«model». Întotdeauna lucrăm din plin, chiar și la lecțiile obișnuite. Tineretul nostru de la sat înțelege perfect, că limba rusă mereu va conta și în organizarea businessului în spațiul post-sovietic, și în știință, și pentru a comunica în internet cu orice auditoriu de limbă rusă .

- Acum niște ani, eu am scris un articol despre Maria Fiodorovna Danci, o minunată învățătoare de limbă din satul Kazaklia. Destinele vi se aseamănă uimitor! Ea, bulgăroaică de naționalitate, la fel a venit în Moldova din altă republică – din Ucraina. La fel, s-a căsătorit cu un găgăuz, a devenit învățătoarea iubită a mai multor generații de săteni. Iar una dintre metodele sale de activitate extrașcolară era teatrul școlar, spectacolele căruia și azi le țin minte mulți kazaklieneni.

- Și în practica mea este o pagină «teatrală». Mai mulți ani, în școala noastră a activat cu succes cercul dramatic «Алые паруса». Am montat cu copiii fragmente din operele studiate la lecțiile de literatură. Se scufundau entuziasmați în această activitate nu numai copiii, ci și părinții care ne ajutau la coaserea costumelor, meștereau rechizitele, decorurile.

- Liubovi Alexandrovna, Dvs. nu doar ați însușit multe tehnologii informaționale, dar ași mai organizat și lecții de educație informatică pentru colegi?

- Actualii mei elevi – o generație «digitală», cu care eu trebuie să vorbesc de la egal la egal. Cum puteam fi depășită, neajutorată în acest sens? Azi la lecțiile mele este mereu inclusă tabla interactivă, copiii pregătesc de sine stătător și cu plăcere tot felul de proiecte video, prezentări. Aceste tehnologii computerizate nu-s un tribut adus modei, ele chiar ajută la colectarea materialului la temă, la prezentarea lui spectaculoasă, emoțională, cu o coloană sonoră perfectă.

- Aveți o dinastie de familie: azi și fiica Marina, și de nepoata Anastasia predau limba rusă?

- Corect. Ambele locuiesc la Ankara. Pentru Nastea mama este, desigur, principalul sfetnic și exemplu. Da Marina a făcut primii pași în profesia de pedagog tot la școala din Beșalma. Acum predă într-un colegiu privat, în toate clasele – de la 0 la 12. Știu că este stimată de colegi, iubiră de copii. Mi-a povestit odată: «Știi, am auzit azi de la un coleg: «Ai ținuta unui adevărat profesor». Dar este ținuta ta! Probabil, inconștient te copii pe tine ».

Dar pentru mine principalul e că fiica îmi seamănă în disponibilitatea de a pătrunde în sufletul copilului, de a înconjura elevii cu dragoste sinceră, și nu demonstrativ-formală, cum uneori se obișnuiește în Turcia. Uneori, eram nevoită să lecuiesc și sufletele rănite ale copiilor. Odată am avut o SU – o elevă de clasa a noua era gravidă. Părinții au alungat-o de acasă, i-au cerut să avorteze. I-am înfruntat atunci împreună cu o colegă. Am adăpostit fetița, am înțeles că nu a căutat aventuri, da s-a pomenit în furtuna primei iubiri pasionale. Am ferit-o de avort, și la timpul cuvenit a apărut pe lume micuța. Iar tinerii ei părinți în scurt timp s-au căsătorit și trăiesc fericiți și azi. Ulterior, am fost învățătoarea fiicei lor. Iată așa istorii am avut în practica mea pedagogică.

- Ași fost de mai multe ori invitată să munciți la Comrat, la Chișinău, dar ați refuzat categoric să părăsiți satul Beșalma. El chiar a devenit o a doua patrie?

- Pentru mine aici totul este foarte scump. Știți cum m-au felicitat adineauri copiii cu ocazie zilei de naștere? Intru în clasă, da de la ușă la masă – o cărărușă din petale de trandafir. Ce să mai spun?.. În zilele de odihnă, în vacanță, mi-i dor, vreau la școală. Odată niște turiști nemți m-au întrebat cu uimire: «Rusoaică fiind, ai venit așa de departe pentru a învăța copiii găgăuzilor? » Cred că ei nu pot înțelege, că eu am adus la Beșalma nu numai cunoștințele mele, dar și o părticică din Rusia, din spiritul rus. Și încăperea clasei noastre emană o lumină specială – avem aici multe flori, multe cărți minunate.

În fiecare dimineață eu plec de acasă cu o rezervă obligatorie de timp. Știu că în drumul spre școală mă vor opri oameni. Cineva mă va întreba despre reușita fiicei, cineva – despre a nepoatei, alții își vor aminti propriile reușite sau pozne din anii de școală. Și eu mereu mă voi simți Liba Alexandrovna – o persoană foarte importantă și apropiată. Ei, încotro pot pleca de aici?

A intervievat Tatiana Borisova