Timpul sacru de la Coleada la Sf. Nicolai. Timpul nașterii zeului Soare și a pruncului Hristos

Astăzi cugetăm nu doar la viitorul nostru, dar și la trecut, la tradiția noastră sacră. La trecutul care nu s-a epuizat, ci trăiește în esența și caracterul poporului nostru, căci înțelegerea trecutului ne determină viitorul și conștientizarea sinelui în această lume complicată. Complexitatea lumii este una, dar se apropie sărbătorile și trebuie să fim gata de ele și să le primim cu bucurie. Vremea trece, iar viața își vede de ale ei. Aceasta este perceperea pozitivă a vieții noastre.

Se apropie multașteptatele sărbători de iarnă cu colindele lor de Crăciun. Aceste zile reactualizează pentru noi tot ce e mai luminos și bun, ce se trage din anii copilăriei, timp în care în ajunul Anului Nou noi așteptam minuni de la părinți, natură și de la Dumnezeu. Acele zile erau pline de marele mister al nașterii Mîntuitorului, Dumnezeului prunc, care ne aduce viitoarea lumină a iubirii și a bunătății. Colyada (din latinescul calendae «prima zi a lunii») — personajul folcloric slav, personificarea ciclului de Anul Nou, numele Ajunului și a Crăciunului în tradiția populară rusă, precum și a ritualurilor de Crăciun și a cîntecelor care le însoțesc. Uneori Coleada era o ființă, cu care adulții îi speriau pe copii, și o vorbă de ocară.

De fapt, perioada colindelor începeau de Sf. Nicolai făcătorul de minuni sau, cum mai este numit, Nicola cel Plăcut. El era venerat al doilea după Dumnezeu și apreciat ca adjunctul ți moștenitorul acestuia. În unele sate din Belarus și Ucraina se spunea, că dacă moare Dumnezeu, moștenitor va fi Sf. Nicolai. În multe icoane, el intra în iconostasul treimii, împreună cu Hristos, Născătoarea lui Dumnezeu și se numea Moș Crăciun. Sf. Nicolai este ocrotitorul marinarilor, care deseori i se adresează în caz că îi paște primejdia de înec sau naufragiu. Reieșind din biografie, în tinerețe Nicolai a mers la studii în Alexandria , și în timpul unei călătorii din Mira spre Alexandria l-a reînviat pe un marinar, care în timpul furtunii a căzut de pe tachelajul navei și a murit. Apoi Nicolai l-a salvat pe un marinar în drumul din Alexandria spre Mira, și ajuns acolo l-a luat cu sine la biserică. Tot el a salvat trei surori sărace, fără zestre.

Sărbătorile de iarnă erau consacrate în special Soarelui, da la germani – marelui Yule, solstițiul, în care sufletele strămoșilor reveneau în lume. Toate acestea s-au păstrat și în creștinism, căci Hristos l-a înlocuit pe Belen, Dazhdbog, Khors și Mithra cel venit din Iranul zoroastrian. Se știe, că Hristos l-a înlocuit pe Mihtra și întreaga treime solară a panteonului antic solar. Sf. Nicolai l-a înlocuit pe zeul Coleada, o vedem în etimologia acestui nume. De aceea vom menționa următoarea circumstanță. Parțial, aceste sărbători țineau de cultul strămoșilor decedați, la baza lor era venerarea strămoșilor, însă în mare parte aceste sărbători erau cosmologice, dedicate sfîrșitului iernii și venirii primăverii, solstițiilor de iarnă și de vară, sfîrșitului muncii cîmpului și au apărut, de regulă, în legătură cu circumstanțe economice. Era vorba despre sosirea primăverii, solstițiu sau despre începutul iernii - mereu în spate erau motive economice, care îndemnau oamenii să adreseze spiritelor și zeilor anumite rugăciuni și ritualuri.

În tradiția antică indo-europeană, completată de tradiții avraamică, există multe momente sacrale. Ele au fost analizate de marii savanți, de la Mircea Eliade, Rene Guenon la Boris Rîbakov, de la Lubor Niederle la Alexandr Asov. Și nu contează timpul, nu contează aportul intelectual. Esența lor este evaluarea mitologiei noastre, iar azi – în esența ritualismului nostru și a tradiției celebrării solstițiului de iarnă, pentru că ele determină rădăcinile credințelor noastre – a celor păgîne, avraamice, dar și a celor creștine.

Așa dar, zilele colindelor și zilele lui Coleada. Zilele lui Veles și zilele nașterii lui Hristos Mîntuitorul.

Lubor Niederle , cunoscut cercetător ceh al etnografiei, tradițiilor și culturilor, scria în lucrarea-i fundamentală «Antichitățile slave»: «De sărbătorile de iarnă ține în special colinda (koleda), adică mersul de la casă la casă cu o figură mascată, cu cîntece și zicători. La slavi, colinda este pomenită deja în perioada păgînă, însă la origini acest ritual nu este slav, el a fost împrumutat de la Roma, din sărbătorile anului nou numite colendae, din denumirea cărora s-a format denumirea slavă коляда. Aceste sărbători ai ajuns la slavi înainte de creștinism, dar reminiscențele lor s-au păstrat și azi, anumite colinde romane, o mărturisesc printre altele anumite ritualuri, în special în Rusia, spre exemplu ritualul numit usen, ovsen s-au contopit cu rămășițele unor sărbători slave în cinstea solstițiului de iarnă. Un alt obicei antic și sărbătoare cunoscut cu denumirea de crăciun, foarte popular printre slavi, este atestat în Rusia deja în sec. XII. Dar și el, probabil, are aceeași origine cu colinda, iar denumirea provine, probabil, din latinescul creatio — nașterea lui Pan. În mitologia slavă nu a existat zeul Crăciun, Coleada sau Usen; este vorba doar de spre denumirea sărbătorilor». Caraciun, Corociun în mitologia slavă – spiritul rău, care scurtează viața și semnifică moartea infantile, și în opinia unor cercetători – o zeitate a lumii inferioare, suveranul gerurilor, a frigului și a întunericului.

Lubor Niederle susține greșit că în tradiția slavilor de vest Coleada nu a existat. El a existat în cea a slavilor de est, și chiar a jucat un rol enorm în mitologia acelor triburi și popoare. Anume Coleada a stat la baza arhetipului divin, care ulterior, în creștinism, împreună cu zeul Veles a devenit bază paradigmatică pentru imaginea Sf. Nicolae, icoana căruia îmbina legendele creștine, mitologia pre-creștină, și divinitățile precreștine. De ce? La început, religia trebuia adaptată la credințele precreștine vechi, așa că strămoșii noștri au pus icoanele sfinților creștini pe imaginile arhetipice și funcțiile zeităților păgîne. Și au legat de ele esența funcțiilor și ritualurilor. Spre exemplu, Nicolai și Sf. Vlasii au preluat funcțiile zeului Veles, ca zeu al bogăției și dobitoacelor, căci dobitoacele pe atunci erau simbolul bogăției. E firesc pentru agricultura și schimbul natural de mărfuri.

Sf. Vlasii a îmbinat chipul lui Veles bazat pe întîmpinarea iernii și a primăverii, în baza Sreteniei creștine și a intrării lui Hristos în Templul din Ierusalim. Sf. Nicolai a îmbinat în sine chipul Soarelui care moare și reînvie – pruncul Hristos. Și acestea-s chipurile lui Veles și a pruncului Coleada. Însă azi, în ajunul marilor sărbători de crăciun și a colindelor, pe noi ne interesează anume Nicolai și Coleada, căci conform mitologiei popoarelor antice ei întruchipează trecerea Astrului Solar prin lumea sacrală a morților și viilor, lumea înțeleptului Nicola și lumea pruncului nou-născut Hristos. În vechea tradiție păgînă lumea înțeleptului Veles, zeul Veacului de Aur, a bogățiilor și strămoșilor, și lumea viitorului , care include în acest templu pruncul Coleada, analogul lui Mithra iranian. lumea viitorului, integrând în acest templu pământesc copilul Kolyada, un analog al iranianului Mithra.

Nașterea unei noi lumini și a unui nou Soare, în rezultat - a Anului Nou.

Anul Nou era o mare sărbătoare în lumea antică. Nu în zadar se numea Anul Nou – Dumnezeul Nou, care deși era sărbătorit la începutul primăverii, apoi la începutul toamnei, oamenii trecutului îndepărtat știau, că rădăcina lui este timpul morții și nașterii Soarelui, anume în zilele solstițiului de iarnă. În tradiția scandinavă aceste zile se numeau marele Yule –solstițiu! Boris Rîbacov scria: «Ciclul anual al festivalurilor antice rusești a constat din elemente diferite, dar la fel de arhaice, venite din unitatea indo-europeană a primilor fermieri sau din cultele agricole din Orientul Mijlociu, adoptate de creștinismul timpuriu. Unul dintre elemente erau fazele solare: solstițiul de iarnă (soarele întoarce spre vară), echinocțiul de primăvară (ziua începe să predomine asupra nopții, se apropie ciclul lucrărilor de primăvară) și solstițiul de vară (vara e în toi, se apropie culesul roadelor). Echinocțiul de toamnă este foarte slab menționat în înscrisurile etnografice ».

Ce era un an? Anul era Dumnezeu, suveranul unui anumit ciclu de timp și în India Manvantara, adică marele Manu. În occident – Cronos, zeul timpului și a tot ce este sub lună. În Iran era Zervana, zeul timpului și a sorții, căci timpul nu există, el este doar reflectarea circumstanțelor lumii înconjurătoare în imaginația subiectului cunoscător. Fără subiect nu există timp, el este o iluzie, însă există soarta, și ea contează.

Filozoful I. Kant a scris în lucrarea «Critica rațiunii pure»: «Înseamnă că timpul trebuie privit nu ca obiect., ci ca metodă de a mă închipui pe mine însumi ca obiect… El nu este altceva – doar forma contemplării noastre interioare». Care este concluzia? Este subiectul sacral, el se auto-contemplă în timp, mai exact – în epoca care i-a fost dată – soarta, și aceasta este esența! În epoca veche era Veles, tot el – Sf. Nicolai, Cronos, care era regele lumii, da în epoca nouă – Coleada, tot el – pruncul Hristos, Dumnezeul Soarelui lumii care se naște. Timpul nu este subiect și ceva material, el este forma în care subiectul domnitor se deschide lumii. A fost epoca lui Veles, acum – epoca lui Coleada, Dazhdbog răstignit pe natura Universului nostru. Este timpul scurt al vrăjmașului. Eclipsa solară și răstignirea lui Dumnezeu. Marele cugetător elvețian K.G.Jung scria în lucrarea Aion: «Chipul lui dumnezeu în om, distorsionat de păcatul originar, poate fi transformat cu mila Domnului.. Antihrist va corespunde umbrei sinelui, adică jumătății întunecate a eului uman, despre care nu trebuie să judecăm prea optimist… Această opoziție care a apărut inevitabil, foarte devreme a dat naștere doctrinei a doi fii ai lui Dumnezeu, dintre care cel mai mare a primit numele Sataniel». Astfel, în baza sărbătorilor solare și a zilelor morții Soarelui se naște principalul mit indo-european despre lupta celor două forte, doi fii ai lui dumnezeu. Unul dintre ei Sataniel, chipul soarelui muribund, altul – Coleada, zeul Soarelui născut și renăscut pentru epoca viitoare, pentru viitorul Eon.

Vedem cum în baza sintezei zeităților divine și a tradițiilor creștine apare chipul Soarelui care se naște, cum dinspre partea lui întunecată crește chipul soarelui întunecat zeul Balcanilor antici, zeul Caraciun. În sărbătorile anului nou, în colindele de crăciun unde are loc lupta pentru Soare și nașterea lumii noi și a anului nou, crește «principalul mit indo-european», care povestește despre lupta dintre zeul luminii și zeul întunericului, și mitul despre lupta forțelor luminoase creative și cele întunecate infernale ale naturii. Misterul morții ți renașterii, în care zeii care suferă pentru oameni îi schimbă chipul spre bine, și acel chip se numește pruncul Coleada!

Despre ritualurile slave. Ritualul colindări este simplu și nu încalcă cursul obișnuit al vieții: colindătorii merg în grup pe la case, interpretează și fac urări în fiecare curte, adună produse alimentare într-un ”vas” comun, după care le consumă colectiv. G.Diacenco a presupus, că anticul "col-eada" însemna "hrană circulară", "frățească", dat fiind că în limbile slave etnograficul "coleada" deseori era înțeles ca "companie", "un cerc de oameni", "plată în comun" (Diacenco G. Dicționar complet de slavonă bisericească. М., 1900, p 260.). Stoglav acuză " tot felul de jocuri și rușine, incendii aprinse în lunile noi... în fața casei, săriturile …" și "alte magii făcute la lună nouă ". La aceste jocuri și ruguri lunare participau nu numai laicii, dar și clerul: "chiar și un cleric – să izbucnească!" (Stoglav. SPb., 1861, p. 264-267.) Cunoașterea istoriei calendelor și a colindelor sugerează că în acest ritual este reflectat un strat foarte arhaic, probabil indo-european de închipuiri. Calendele au existat altă date la greci, dar au dispărut foarte demult, așa că romanii care au împrumutat de la ei aceste sărbători ulterior au compus zicătoarea: "ad Calendes Graecas", adică niciodată. Romanii nu aveau litera "к", egală cu kappa grecească, dar inițial termenul se scria cu kappa: "kalendae"; de tot limba latină doar patru cuvinte împrumutate, ce se scriau cu litera grecească "k". Despre aceasta a scris Boris Rîbacov.

Acum să generalizăm cele spuse.

Astfel, urmează ceva grozav!

Reflecție.

În șirul evenimentelor și a rutinei zilnice deseori nu observăm principalul. Acum vine vremea să ne oprim și să conștientizăm – cum trăim și încotro mergem. Timpul este Dumnezeul anului, el vine la noi în zilele colindelor, pe care europenii antici le numeau Marele Yule, momentul nașterii Soarelui și a Dumnezeului care îl simbolizează. Un timp uimitor! Azi ne întoarcem la ce e mai sacru în lumea noastră. La nașterea unui nou soare, a unor noi așteptări și plăceri anticipate, la noi bucurii și noi speranțe. Timpul este apariția uimitoare a lui în fața omului. Este veșnicia în forța naturală manifestată. Este fericirea cunoașterii existenței și a schimbării ei veșnice, mărețe. Această clipă a veșniciei își are propria esență. Este timpul trecerii, a finișului și a începutului. Acest timp de la finele fiecărui an este clipa adevărului, în care este atinsă intensitatea maximă a sacrului, apogeul bucuriei și a presimțirii vremurilor bune. Timpul este ca o veșnică revenire. Este mișcarea voinței Domnului. Soarele se mișcă pe cer, iar voia Domnului – pe soarta omenirii. Ciclurile organismelor vii au nu doar fluxuri și refluxuri, dar și schimbarea binelui și răului, a vieții și a morții. Dansul circular al naturii ne arată taina existenței. Dansul albinei naște noi faguri. Dumnezeul care dansează sau bucură lumea naște noi posibilități și focare de existență. Activitatea bioritmurilor este manifestarea sacrului în veșnicul nostru cerc al revenirii la final și la început. Somnul se termină odată cu saturnaliile. Vine timpul nou. Timpul este Crăciunul și Anul Nou. Noi vorbim despre măreție, despre ceea ce e mai semnificativ în veșnicie, în veșnica ei revenire. Măreața sărbătoare a nașterii Noului Dumnezeu stă în pragul caselor noastre. În sufletele oamenilor s-au îmbinat stihia bucuriei și a emoțiilor din ajunul sărbătorii. Se naște Dumnezeu, dar se naște și anul, timpul nou, energia noilor realizări și oportunități, noua șansă pentru om și pentru omenire. Spiritul schimbării sacre a naturii răzbate în lumea noastră înghețată și ne aduce veste de la Noul Dumnezeu, Logos, care cu vorba sa transformă uimitoarea noastră lume. Bucuria existenței se amestecă cu bucuria trecerii, transformării și creării Noilor Începuturi. Timpul e în pragul casei noastre. Este timpul zilei lui Sylvester, momentul în care în locul Marelui Yule, calendelor din decembrie vine Dumnezeul Janus - regele cu două fețe al trecutului și al viitorului, cel care păstrează cheile lumii și a timpului, și permite ca vechiul calcul al timpului să fie înlocuit cu un nou ciclu, care aduce oamenilor veșnicie nerevendicată, nefolosită, dar are dreptul doar la un fragment de 365 de zile din ea. Timpul lui Janus este timpul trecerii, căci el era Zeul ușilor și a cheilor. El era Zeul întretăierii vechiului cu noul, a șubredului cu noul, a cosmicului cu haoticul. Poarta templului său se închidea pe timp de pace și se deschide pe timp de război. Ea a fost închisă doar ani numărați, pe timpul lui Pompiliu, Octavian și Nero. Această remarcă despre legătura dintre trecut și viitor, pace și război, cosmic și haotic ne face să cugetăm asupra sărbătoririi trecerii timpului. A timpului întîlnirilor și originilor. Epoca noastră în Anul Nou este timpul întîlnirii și a renașterii, timpul în care se naște viitorul, timpul trecerii. Nu există nimic mai fermecat ca colindele și crăciunul. Este basmul care a năvălit în lumea noastră obișnuită. Timpul uimitor al colindelor ne dăruiește bucuria transformării și renașterii – a veșnicei renașteri în conștiința și sufletul nostru. Acesta este momentul pătrunderii în lumea noastră a ceva diferit, elementar, poate infernal, din altă lume și, desigur, miraculos.

Teologul Toma d'Aquino scria despre armonia dintre adevărul minții și cel al credinței. Totuși, în filozofia comună a interacțiunii universale există două principii diferite – Orașul ceresc și Orașul terestru, sacrul și raționalul, și ele se întretaie în aceste zile sfinte din ajunul Crăciunului și a Marelui Yule. Acest timp de trecere își are propriile urmări politice și sociale. Să tragem o concluzie intermediară, că timpul nostru este sfîrșitul sistemului inventat, lipsit de spiritualitate, adică timpul întretăierii celor două orașe, cu timpul transformării lumii sacre și escatologice. Este clipa adevărului. Este clipa tăinuirii sacrului înainte de manifestarea lui finală în lumea noastră, înainte de hierofanie. Astronomic, este timpul influenței minime a luminii solare. A desfășurării minime a diurnei solare. Este timpul tăinuirii înainte de manifestare. În această clipă sacră Soarele iernii se află în nadir. El așteaptă Logosul și propria naștere în peștera acestei lumi, sub bolta cerului de piatră și lumina stelelor, căci această lume este peștera Dumnezeului Suprem. Desigur, acesta este timpul nașterii Zeului Soare. Hristos și Mithra. Esența lui e în firea arhetipică , firea și personalitatea care umple acest timp cu sens. Vine cel mai generos timp din an, în care oamenii împart tot ce au. Împart ce au mai bun și mai scump. Poporul nostru se bucură lumii noi, viitoarelor schimbări și așteaptă de la ele doar ce e mai bun. Clipa alegerii.

Și ce așteaptă lumea noastră, cum va fi ea în viitorul apropiat? Desigur, anii de stare suspendată în care noi eram agitați pe această mare hartă politică, s-au încheiat. A venit clipa alegerii. Societatea îi simte respirația. E timpul determinării propriului «eu», a propriei esențe arhetipice, a paradigmei sacre a țării și națiunii noastre, a adevăratei noastre autoidentificări – de la cea națională la cea continentală. E timpul alegerii noastre spirituale. Zilele de An Nou nu-s doar zilele lui Coleada, dar și a vechiului zeu Veles, zilele în care străbunii lumii noastre se întîlnesc. El, zeul Veles cu cap de bou, paște sufletele strămoșilor noștri pe lumea cealaltă. E bine să ținem minte în aceste vremuri, că memoria noastră istorică despre faptele străbunilor trebuie să revină la noi. Strămoșii întotdeauna au însemnat tradiții. E timpul adevăratei lor renașteri. Timpul năvălirii trecutului în viitor, prin inimile noastre. Prin sufletele noastre. Se naște Soarele, se naște lumea. Chiar și în suflet se fac simțite schimbări. Vedem că lumea așa cum o vedem noi în ultimele decenii, pleacă pentru totdeauna, pleacă în neființă. Timpul ei a expirat. Lumea așteaptă pe cel care o va schimba spre mai bine. Așteaptă o revelație. E timpul să ne punem sincer, fără ocolișuri, că lumea noastră a obosit de lipsa gospodarului, de puterea umbrei, de tăinuirea celui care știe ce e bine și ce-i rău, care știe de ce are nevoie omul nostru simplu. Acest pămînt are nevoie de un gospodar, pentru care omul nu este rob, ci fiu, copilul iubit. Fie și irațional și imperfect, dar copil. Copilul scump, soarta căruia nu-i este indiferentă Creatorului nostru suprem. De el avem nevoie noi, planeta noastră, care a obosit de persoane provizorii și escroci, de hoți și profitori lacomi, pentru care puterea este un mijloc de a se îmbogăți și a-și atinge propriile scopuri. Noi avem nevoie de cei care nu ia puterea, da care o poartă în sine, în sufletul și voința lor, care știu că puterea este o responsabilitate mare și o muncă enormă, adesea ingrată. De cel care, la putere fiind, poate dărui, nu fura și jefui tot ce se poate. Puterea nu suportă escrocii, iar dacă îi acceptă, ea nu este adevărata putere. Nu este o putere de la Dumnezeu, căci scopul ei este exploatarea păturilor sociale inferioare, nedreptățite, și stoarcerea ultimelor seve din venele lor. O asemenea putere deseori este mai evidentă și mai voinică ca cea sacră, dată de Dumnezeu. Dar în lumea asta există și o altfel de putere. Ea duce bucurie și armonie. Ea oferă dreptul la libertate și la muncă. Ea naște în oameni aspirații și motive luminoase. Ea ne dă dreptul să de asemănăm Creatorului și la fel ca el să creăm și să construim lumea. Anume o astfel de putere este Puterea Supremă. Voința Creatorului și a naturii. Ea este logodită cu natura lumii noastre, și martor este timpul sacru al colindelor, mari și mici, în ajunul cărora lumea a încremenit. Rezultatul acestei uniri, un copil în timp, un fiu al naturii, nașterea ei strălucitoare, este Logosul ei, cuvîntul lui urcă la noi în aceste zile întunecate ale Marelui Yule, așa cum ar spune vechii indo-europeni. Anume în aceste zile voința Creatorului rupe obstacolele, căci este timpul în care dispar hotarele lumilor, și Marele Janus deschide poarta în Universul nostru pentru lumea strămoșilor, lumea a tot ce e mai bun și sacru. El dă noului Dumnezeu, Soarelui născut, cheile planetei și a naturii care geme sub jugul dominației tehnotronice și lipsite de spiritualitate a celor provizorii. Dar se naște Soarele, se naște Logos, și omul capătă o speranță pentru viitor. Dar și omul însuși trebuie să fie gata de teofanie, de manifestarea lui Dumnezeu, pentru manifestarea a tot ce e mai bun și luminos. Doar cel care este gata să accepte revelația naturii și a voinței ei, da timpul anul este manifestarea voinței naturii în lumea noastră. Dacă ea se epuizează, lumea așteaptă Anul Nou, Dumnezeul Nou, și cu ivirea Lui stihiile naturii vor fi înlocuite cu altele noi, luminoase. Este Soarele care naște lumea nouă. Puțini cunosc, că toată puterea din lume vine de la Soare și căsătoria lui cu natura. Dar ceea ce guvernează astăzi această lumea politic nu creează, nu generează energie, doar o absoarbe și o parazitează.

Deci, toată bogăția de la Soare, care vine în lumea noastră din altă lume, cu noi speranțe și șanse pentru viitor.

Noi salutăm nașterea Soarelui ca Dumnezeu nou, ca transformator al lumii și naturii, așa cum altă dată lumea a salutat venirea lui Hristos, Fiul Domnului, ca un Nou Logos, ca trimis al lumilor superioare, a lumilor energiei luminoase și curate, a lumilor bucuriei și a veșnicului bine. Crăciunul este timpul revenirii lui Hristos Mîntuitorul, trimisul Dumnezeului tată, a celui care știe timpul și care cunoaște clipa începutului și sfîrșitului. Timpul colindelor, timpul Nașterii Domnului, este pătrunderea harului lui Dumnezeu în viețile noastre.

Această descoperire este o șansă dată nouă de sus pentru viitor, o șansă pentru eternitate, iar eternitatea, potrivit celui mai mare tradiționalist francez Rene Guenon, este timpul nefolosit. Potrivit marelui cărturar român Mircea Eliade, timpul este eterogen, căci este timp profan, și timp liturgic. Ei bine, Crăciunul este pătrunderea timpului liturgic, sacru, timpul puterii și speranței, a revelației divine în lumea noastră.

Mari savanți ruși , de la M.C.Socolov la B.Rîbacov și V.Toporov, au determinat izvoarele arhetipice ale zeilor și sărbătorilor noastre. Vedem că omul rus de-a lungul istoriei a venerat ciclurile naturii. A venerat timpul sărbătorilor divine, timpul și esența mersului neordinar, aproape liturgic. Înainte de toate, sărbătorile de iarnă înseamnă venirea pe lume a mîntuitorului, pruncul Hriostos, dar ca tot ce este sacru, are premergătorii proprii. Așa cum Platon a fost premergătorul tradiției creștine, multe lucruri uitate au fost premergătoarele tradiției noastre precreștină, căci lumea întotdeauna a așteptat venirea Mîntuitorului care să schimbe lumea din rădăcină și pentru vecii vecilor. Toate acestea ne spun că ce a fost a fost parte a marii Porunci și a marii Concepții, și noi încă mai avem să aflăm sensul apocaliptic al dezlegării, sensul prezis de sfinții părinți în învățăturile și povețele lor pentru lunea noastră imperfectă. Lumea care are nevoie de transformare și renaștere. De creșterea pruncului Hristos în Dumnezeul lumii noastre, Dumnezeul timpului viitor și luminos.

Veaceslav Matveev