Ion Druță. Povara grea a bunătății

Cu fiecare zi trecută după trecerea lui Ion Druță în neființă, devine tot mai clară măreția lui, valoarea sa pentru cultura națională, dar și mondială.

Grație lui, literatura moldovenească din sec. ХХ a ajuns printre literaturile mondiale. Nu toate popoarele au avut norocul moldovenilor: noi avem propriul Scriitor Mare, propriul Maestru. Asta nu ne-o va putea lua nimeni și niciodată, prin orice mișcări agitate, intrigi mărunte și interese de moment.

Începutul timpului

Dumnezeu i-a trimis o viață lungă – recent, în septembrie, Ion Druță a marcat a 95-ea aniversare. Iar peste o lună a plecat. A fost înhumat, așa cum și-a dorit, la baștină.

Ion Druță s-a născut la 3 septembrie, 1928 în s.Horodiște din județul Soroca, în familia iconarului rural, moldoveanul Ion Druță și a ucraineana Sofia. Chiar dacă părinții viitorului scriitor erau analfabeți, ei au educat copii foarte culți – pe vreme rea, tatăl îl ducea pe fiul micuț în brațe la școală. În a. 1945, absolvind școala medie incompletă, Ion merge la cursuri de tractorist, apoi la școala de silvicultură. O vreme activează ca secretar al sovietului sătesc, apoi este luat în armată. Anume acolo, fiind conțopist militar, a început să scrie primele sale nuvele.

După demobilizare, în a. 1951 Druță începe activitatea în redacția «Țăranul sovietic», alte publicații republicane, este admis la Cursurile literare superioare din Moscova. Povestirile și schițele sale au apărut într-o culegere aparte întitulată «La noi în sat» (1953). A urmat culegerea «O istorie de dragoste» (1954), romanul «Frunze de dor»(1957). Acest roman, care a provocat un val de critici «pentru lipsa unei poziții sociale», i-a adus, totuși, o popularitate unională. După apariția «Dor de oameni» (1959) și «Balade din cîmpie» (1963) Ion Druță a devenit unul dintre cei mai importanți scriitori moldoveni.

În a.1960 împreună cu soția Era Samuilovna, născută Rosina, și fiicele-gemene Olga și Tatiana, s-a mutat la Moscova. De atunci, Druță începe să scrie și să publice în limba rusă, descriind în continuare satul și caracterele țăranilor moldoveni.

O lucrare de reper a lui Ion Druță a devenit piesa «Casa mare» (1959), scrisă în baza evenimentelor concrete din familia consătenilor săi. Pentru prima oară, ea a fost montată în a. 1961 la Teatrul Armatei Sovietice din capitală, apoi s-a bucurat de succes pe scenele multor teatre din URSS și de peste hotare. În a.1965 filmul «Ultima lună de toamnă», turnat după scenariul lui Druță, a devenit laureat al festivalului din Mar del Plata (Argentina). Lucrări dramatice semnificative au devenit piesele lui Druță «Păsările tinereții noastre» (1972), «Sfînta sfintelor» (1977) și «Doina» (1979).

Spre deosebire de mulți alți scriitori specializați în tema satului, Druță nu a idealizat caracterul țăranului. Eroii săi erau purtătorii culturii și tradițiilor care se transformă odată cu transformările istorice, dar cu aceeași identitate spirituală, valori religioase și etice. O vedem deosebit de bine în cărți ca «Povara bunătății noastre» (1968) și «Biserica albă» (1982).

În diluarea durerii

Dar de ce anume el este în drept să fi numit mare? Parcă puțini literați abordează subiectul naturii și al vieții poporului?

Decenii în șir, mulți cercetători ai creației sale au încercat să răspundă la această întrebare. O analiză profundă a operelor scriitorului moldovean face criticul literar Mihail Sinelinicov în paginile revistei «Вопросы литературы». El, printre altele, scrie: «Ion Druță este artistul care întrunește în sine principiile dramatice și lirice. Ambele-s intercalate, se pătrund reciproc. Poate de aceea-s așa de incitante coliziunile umane, simple la prima vedere, din operele lui Druță, că esența lor dramatică este aplanată de lirism sau, dimpotrivă, lirismul este pătruns de note dramatice. Totul ca în viață, unde gama emoțiilor omenești rareori poate fi evidențiată în formă pură: toate laolaltă, pierderi și găsiri, bucurii și tristeți ».

Caracterele și faptele personajelor lui Ion Druță nu cedează în fața celor ale lui Shakespeare. Eroii lui, fiind simpli țărani moldoveni, capătă sub penița Maestrului dimensiuni general umane.

«Deseori vedem cum, fără a diminua dramatismul operei, scriitorul tinde să dilueze durerea – durerea personajelor și durerea cititorului. Mai exact, nu să o dilueze, ci să o dizolve. În dispoziția filozofică adresată problemelor fundamentale ale existenței umane. În situația locală, care măcar temporar ne aduce armonia », - scrie M.Sinelinicov.

Și încă un detaliu foarte important, caracteristic scrisului individual al Maestrului.

«S-au spus multe despre antropomorfismul caracteristic expresivității lui Druță, au fost aduse cele mai poetice exemple de umanizare a copacilor, stepei, anotimpurilor, ustensilelor de uz casnic, – toate au fost umanizate de acest artist! Mai puțin, cred, a fost observată descrierea spirituală a animalelor la Druță. Dar anume aici este ascuns ceea ce e caracteristic conținutului moral al creației sale. Descrierea druțiană a animalelor exprimă percepția acută a oricărei dureri, a oricărei amărăciuni. Putem spune că pentru al tot ce e viu, întreaga lume vie prezintă o preocupare vitală, că el are nevoie de armonie în tot ce observă privirea-i artistică. Deci, bunătate, cordialitate, armonie. Iată temelia viziunii lui asupra lumii. Începutul timpului», - scrie în încheiere criticul.

Da iată ce spune despre compatriotul și colegul de creație Mihai Cimpoi, critic literar și istoric al literaturii: «Prin calitățile inerente, lucrările lui Ion Druță sunt o expresie a rezistenței spirituale și morale față de tot ceea ce subminează caracterul național, uman, sacru».

Și poate încă mai deplin și succint a exprimat însemnătatea personalității și creației lui Druță Mihai Dolgan, care l-a numit nu numai un remarcabil scriitor moldovean al sec.ХХ, dar și «îmi voi asuma îndrăzneala să spun - din toate timpurile, un adevărat scriitor popular, legat cu trup și suflet de tot ceea ce formează baza poporului nostru: oamenii și natura regiunii, istoria și tradițiile vechi, arta populară, limbajul lor poetic, filozofia și înțelepciunea, toată spiritualitatea, revărsată în cîntece populare, în mitologie și tristețe mioritică, în sacru și biblic.».

Nu există profet în propria țară

O tristețe netrecătoare a pătruns nu doar operele scriitorului, ci și viața lui. Încă la începutul anilor 60, în ciuda celebrității la nivel unional și a recunoașterii populare, conducerea de atunci a RSSM a pornit o adevărată campanie de ostracizare a scriitorului. Ceea ce l-a făcut să părăsească meleagurile natale.

În eseul consacrat personalității remarcabilului scriitor, publicistul moldovean Oleg Timoșenco scrie: «Operele lui Ion Druță nu pot fi supuse unei analize seci, la fel cum nu poți face asta cu zgomotul unui izvor, cu răsăritul soarelui. Cărțile sale – parte a meleagului nostru, însăși dragostea care vine din el. O vede chiar și cel care a citit doar două dintre nuvelele sale.

Altceva merită atenție – puterea lui ca personalitate, care schimbă tot ce atinge.

Înainte de toate, scriitorul Ion Druță nu s-a temut să meargă împotrivă. El apăra dreptul omului la creativitate și accesul la creativitate. El nu acționa în interes propriu, el risca, el spunea deschis. Și, apropo, nu a fost deloc conjuncturist.

El nu a luptat contra oamenilor. El nu a luptat contra doctrinelor. El se răzvrătea împotriva fenomenelor păguboase, împotriva practicilor destructive. El lupta pentru dezvoltarea culturii poporului moldovenesc. Pentru dreptul de a o dezvolta, pentru dreptul creatorului și a admiratorului său de a se găsi reciproc.

Iubirea de plai, dragostea de oameni este tema de bază a operelor lui Ion Druță. Și e dureros că pentru ele trebuia să lupte. În cărți era căutată «lipsa temelor sociale» și se tot împiedica publicare acestora. Și o făceau ai noștri, reprezentanții nomenclaturii moldovenești locale.

În a.1960 piesa lui Druță «Casa mare» a fost inclusă în repertoriul prestigiosului Teatru al Armatei Sovietice din Moscova. Era începutul unei mari recunoașteri – în scurt timp, ea va fi montată pe scenele multor teatre din URSS.

Dar tot atunci au început piedicile din partea editurilor moldovenești, care anterior refuzaseră să o publice, dar mi-te să o recomande spre montare în scenă. Cu un lobby impunător, a fost lovit și teatrul, și însuși scriitorul, despre care au început să apară articole devastatoare.

Atunci Druță a propus piesa spre publicare revistei unionale «Дружба народов». Redactorul ei Vasilii Smirnov, care potrivit memoriilor scriitorului era numit «comisar de partid al literaturii », a citit-o de trei ori înainte de a permite publicarea ei. A citit și a spus: «Aici nu miroase nici a social, nici a partinic, în schimb – este o mare de dragoste! Publicăm…» Iată cum un scriitor, care purta dragostea în cărțile sale, a topit inima «comisarului».

Despre acea perioadă scrie criticul rus de teatru Andrei Puminov: «Numele lui Ion Druță a devenit nu numai sinonimul legăturii dintre culturile rusă și moldovenească, ci și un fenomen remarcabil din literatura mondială; operele sale au fost traduse în 20 de limbi. Druță este laureat al Premiului de Stat al RSS Moldovenești, el este decorat cu ordinele Lenin, Drapelul Roșu de Muncă, Prietenia popoarelor – însă chiar de la debutul său literar a fost nevoit să suporte un val de atacuri ale autorităților oficiale. În anii 70 ai secolului trecut, pentru teatralii din Moscova și Leningrad cuvintele «a merge la Druță» era o parolă, un semn de apartenență la elita intelectuală, iar romanele sale din viața satului moldovenesc deveneau bestselleruri și provocau controverse acute între admiratorii de literatură din Uniunea Sovietică ».

«Noi azi existăm pentru că a existat un Ion Druță... »

S-ar părea, odată cu obținerea independenței Moldovei, toate nenorocirile trebuieau să se termine. Dar nu a fost să fie…

Da, în a.1990 scriitorul, devenit deja legendă, a fost ales membru al Academiei de științe a României. Dar Ion Druță a renunțat la diploma de onoare. Și-a explicat decizia foarte simplu: el a fost menționat în exclusivitate în scopuri politice, în timp ce în România editarea cărților sale era refuzată.

Da, în a.1993 el a devenit cavaler al Ordinului Republicii. Doar că cei care l-au decorat nu au făcut nimic pentru promovarea cărților lui Ion Druță.

Iar în a.1998 el a părăsit Uniunea scriitorilor Moldovei, unde era președinte de onoare. E de menționat, și asta părea logic. Mulți dintre membrii acestei organizații, cunoscuți pentru activitățile lor politice, nu și pentru lucrările scrise, la ședințele Uniunii îl lăudau, iar prin partidele lor în stigmatizau, numindu-l «trădător» și «mercenar al Kremlinului »

Anul 2008, în care Ion Druță marca a 80-cea aniversare, în Moldova a fost declarat «anul lui Ion Druță». La nivel public, s-a încercat transmiterea creației sale tuturor. Oamenii au avut posibilitatea să-și amintească despre mîndria lor națională (în ambele sensuri). Însă ulterior despre el s-a vorbit tot mai puțin.

În ultimii ani patriarhul literaturii moldovenești a fost grav bolnav, tot mai rar apărea în spațiul public, tot mai puține interviuri oferea. Tot mai puțin amintea despre sine.

Și iată că la 28 septembrie,curent de la Moscova a venit vestea tristă – Ion Druță nu mai este.

Decesul marii personalități a provocat nu doar cuvinte de compasiune și recunoștință. Concomitent, a apărut și o spumă murdară, în care nu se știe ce era mai mult – prostie, invidie, ticăloșie …

Cu evidentă amărăciune scrie despre aceasta cunoscutul scriitor și publicist român Vasile Ernu: ”Povara bunătății noastre a devenit Povara răutății noastre.

Dragă Bădiță Ioane, sunt un scriitor din altă generație care am crescut cu Balada celor cinci motănaşi – duioasă și plină de tâlc.

Azi e zi de doliu – ultimul omagiu vă este adus. Eu stau în aeroportul din București să zbor spre Chișinău și citesc presa.

Nici nu s-a răcit bine corpul și au sărit precum hienele – nu să aducă un omagiu unui important scriitor, unei persoane publice decente, zic eu, și nici măcar să analizeze critic opera și persoana publică. Textele care vin în valuri sunt textele denunț - noul gen impostor. Și nu suntem în anii 1950, ci în plină ”integrare europeană” 2023.

Vi se reproșează că nu sunteți suficient de patriot – oameni care au slujit și slujesc cei mai mari hoți din politica moldavă.

Vi se reproșează că nu sunteți suficient de pro-român – de oameni care vorbesc cu copiii lor deja în engleză: nu se mai poartă rusă acum, ci engleză, că așa-s vremurile – patrioții de carieră de limbă rusă au devenit de engleză.

Vi se reproșează că nu ați fost Unionist – așa o specie de profitori locali. La noi cei care se opun cu adevărat posibilității pentru o eventuală Unire sunt Unioniștii. Pentru că sug la două țâțe. Nici măcar Uniunea Scriitorilor din Moldova – nu a reușit să se unească cu Uniunea Scriitorilor din România – cu toate că asta trâmbițează toată ziua. Au două Uniuni cu aceeași membri: pentru că sunt două remunerații. Cu cât remunerarea e mai mare, crește nivelul de patriotism.

Vi se reproșează că nu ați fost suficient de curajos – de oameni care au curajul doar să aplaude puterea: noul act de curaj e slujirea puterii. Și fără riscuri - nu au decența cel puțin să tacă, nu să o preamărească.

Vi se reproșează chiar că nu mai contează cărțile dumneavoastră: nici temele, nici stilul. Nu vi se iartă succesul – sutele de mii tiraj, zecile de ediții. Da, e de neiertat de cineva care cu greu își publică azi o carte.

Temele: marea criză a satului de care vorbiți atât de mult, a omului simplu din Moldova abia acum a intrat în descompunerea totală. Și tragedia e că nu mai există un Ion Druță să o povestească – toți sunt ocupați să scrie denunțuri anti-Druță.

Povara bunătății noastre, Bădiță Ioane, a devenit Povara răutății noastre. Să păstrăm decența morții măcar câteva zile.

Și la despărțire, Bădiță Ioane o să fiu sincer: recunosc că nu am fost mare fan și nici nu sunt. Ba chiar suntem pe baricade diferite în multe probleme.

Toate aceste diferențe însă nu mă fac să nu pot să apreciez, analizez și să am decența să recunosc un lucru: apreciez enorm de mult munca depusă de dumneavoastră și generația 60. Am un mare respect.

Cred că generația mea vă datorează imens de mult. O muncă titanică de salvare, conservare și construcție a unui câmp cultural, social, instituțional-lingvistic care avea să ne dea nouă posibilitatea de a fi. Munca făcută de voi a fost într-o perioadă foarte complicată și defectuoasă – cu mari riscuri.

Mamele și bunicile noastre din sate au salvat limba de la procesul de dizolvare în cadrul imperiului – voi câțiva ați pus bazele structurale ale salvării ei. Repet: o muncă de salvare, conservare și construcție. Sunteți o generație care a construit – noi încă trăim din ce ați construit voi. Noi, copiii voștri, suntem o generație de risipitori – am distrus mult și încă nu se vede capătul.

Fără a încerca să deveniți erou, nu ați fost un trădător. Ați fost un scriitor bun, demn, onest, vertical și care ați marcat o epocă complicată, iar pentru asta aveți mulțumirile mele și un mare respect.

Bădiță Ioane, dincolo de tot ce ne desparte pot spune un lucru sigur: noi astăzi suntem și putem merge mai departe pentru că a existat un Ion Druță, liderul unei generații esențiale pentru noi”.

…El a fost incomod autorităților moldovene în perioada sovietică, dar s-a dovedit a fi nu prea comod și autorităților din perioada independenței. Nici o stradă din capitală nu-i poartă numele ( deși unii oameni de cultură au obținut această onoare încă în timpul vieții), și deocamdată nu se aude ca cineva să vină cu o asemenea inițiativă acum, că ne-a părăsit. Numele lui nu-l poartă un liceu sau un gimnaziu, nu avem un muzeu al lui Ion Druță sau, să zicem, un premiu literar pentru scriitorii începători.

Sperăm totuși, că toate acestea vor urma. El ne-a lăsat o moștenire enormă, și misiunea noastră e să o păstrăm.

Svetlana Derevscicova