Epocă nouă și tradiții vechi. Monarhia britanică. Aspectul inițiatic și cel mistic. Partea 2

În anii săi de existență, monarhia britanică a trecut prin numeroase coliziuni istorice și statale.

Tronul britanic a aparținut diferitor popoare, poate chiar și rase, dacă luăm în calcul titanii misterioși, picții și originea lor neînțeleasă. El a aparținut și legendarelor triburi Tuatha De Danannn, celților, briților, anglosaxonilor, normanzilor, scoțienilor și într-un final dinastiei germane Windsor din Hanovra.

Regele-cap al familiei

Această țară are o istorie bogată, plină de evenimente mărețe, victorii, tragedii, acaparări, crearea unui imperiu mondial și destrămarea unui imperiu mondial. E de menționat, că în tradiția atlantică Britania poartă un sens sacru profund, tronul ei este marcat de o semnificație mistică și sacră. Britanie ni se arată ca un stat modern cu rămășițe de aristocratism și feudalism. De fapt, tronul monarhiei britanice este unul dintre cele mai vechi din lume și își are rădăcinile în antichitate. Vom reflecta ulterior despre aceasta. Dar acum pentru a înțelege sensul monarhiei și rolul sacru al puterii monarhice, să vedem în ce constă titulatura regelui, cea care azi este indisolubil legată de dinastia guvernantă Windsor.

Cine este, așa dar, regele și unde-s vechile rădăcini sacre ale acestui principiu de putere? În engleză, desemnarea regelui «King», în germană «König», credeau unii cercetători, se trage din kun-ing-az, derivat din rege kun (spre exemplu, la goți kuni – «popor, familie») și forma nominală descendentă din rădăcina gen – «a naște». Adică, regele este cel care poartă un anumit sînge și provine dintr-un neam anumit,m fiind la moment capul acestuia. Dar examinarea chestiunii ne duce la noțiuni și idei noi.

În antichitatea europeană, a fi domnitor însemna să ai anumite calități. Cea mai importantă dintre acestea era «kratos», care însemna nu putere fizică, nu putere spirituală, o superioritate fie în luptă, fie la o adunare. Mai apropiată de noțiunea «kratos» este ideea severității și durității. Adică, conform cugetătorilor antici, regele are dreptul la violență, arbitrare și suprimarea altora. Așa înțelegeau anticii puterea, ca pe un fel de favoare, o simpatie a zeilor, și regele, monarhul devenea așa dacă era ajutat de zei. Dar strămoșii antici s-au apropiat cel mai mult de decizie stabilind ca parte indispensabilă a puterii un anume atribut, care asigură victoria și succesul. În slavona veche «cudo» – «чудо» este apropiat de noțiunea «glorie» , «victorie». Ea provine din rădăcina verbului cuti -«a simți» - și este apropiată de «чудо» din slavona veche. Iar «чудо», în opinia etimologilor, s-a format din «чути »– «a auzi, a simți ».

Vom menționa, că în tradiția sacră puterea este inițială, însă doar pentru o anumită personalitate, familie, neam. Dar problema b7unăvoinței zeilor apropie această poziție de cea a puterii ca tron, ca ceva extern în raport cu purtătorul. Puterea ca favoare de sus, care dă noroc și succes.

Spre exemplu, imaginea conducătorului-susținător ne duce la noțiunea anglosaxonă de «domnitor». Termenul englez lord – «domn» reflectă anticul hlaFord, unde prima parte – half «pîine» (loaf «pîine»). De aici half-weard «săgețile pîinilor», adică domn, cel care oferă hrană. Dar asta este doar partea materială a chestiunii, aici nu avem un răspuns deplin. Lingvistul francez Emile Benveniste, cercetător în studii indo-europene, scria în acest context: «În același timp, la fiecare popor putem observa funcții deosebite ale «regelui». Există o diferență între puterea în Vede și «puterea regală greacă», care devine clară dacă confruntăm următoarele două noțiuni: În Legile lui Manu, regele este caracterizat într-o singură frază: «regele este marele cuvînt al lui Dumnezeu în chip de om ».

Dar mai există un moment. În antichitate, puterea monarhilor europeni era, de facto, ducală, ei erau lideri militari, da acolo unde exista «rex», era altceva. Monarhul britanic, la fel ca regele Artur sau regele-preot irlandez din vechea capitală Tara, erau nu doar purtătorii voinței date de sus, ci la fel ca vechii regi ai Romei, erau preoți. Cei care realizau nu numai arbitrariul, ci și legătura cu lumile divine superioare.

Conducătorii care purtau titlul «rex», preluat de la triburile germane, iar ulterior și de la domnitorii britanici, care aveau analogi la slavi și celți, chiar aveau anumite împuterniciri și însemne monarhice sacre. Dar cel mai des ei erau aleși.

Iată ce scria Tacit în lucrarea sa despre germani: «Ei își aleg regii dintre cei mai nobili, conducătorii – dintre cei mai viteji. Dar nici regii nu aveau putere nelimitată și neîmpărțită, iar conducătorii îi conduc prin exemplu și le provoacă admirația, dacă-s curajoși, dacă au calități, dacă mereu luptă în față, comparativ cu cei care dețin puterea. De altfel, nici să pedepsească cu moarte, nici să pună cătușe, nici să biciuiască nu are dreptul nimeni, în afară de preoți, dar și ei o fac ca pedeapsă și nu la ordinul conducătorului, ci la porunca zeului, care, credeau ei, este prezent pr9intre luptători ».

Vedem că puterea acestor regi, «rex», pe care înșiși germanii și anglosaxonii îi numeau «Koning», era destul de limitată. Războiul era treaba lor, doar acolo puterea lor avea greutate. Chiar și Tacit, reprezentantul Romei, cunoscute pentru tradițiile sale republicane, vorbește despre puterea lor limitată. Dar faptul că regii erau aleși scoate această situație în afara titulaturii monarhice sfinte. Cei aleși nu-s sacri, căci au rădăcinile în mase, nu în împărăția cerului. Însă elementele teoriei «hvarnei» s-au păstrat la germani, și succesul, iscusința militară este exemplu. Dar asta e puțin.

Regele – așa cum a fost regele Estului, – trebuie să fie un zeu în trup de om. «Koning» nu erau așa, ei erau primii printre egali. Alta era situația în Scandinavia. Aici regii aveau preoția lui Odin, preoția așilor, o prelungire a puterii Odin, și chiar aveau împuterniciri sfinte și preoțești, dar nu erau zei. «La Switjof, puterea regală, preoțească și judiciară era concentrată la o singură persoană: de aceea, fără îndoială, regele lor suprem avea așa o însemnătate și influență, de care nu am mai văzut la alte popoare. În plus, obligativitatea de a se supune chemării regale de a merge la război și a-l urma pe rege în campanii… Totuși, în ciuda unei asemenea puteri a regelui, poporul era liber», - scrie istoricul și scriitorul suedez Andres Stringholm în cartea «Campaniile vikingilor».

Așa dar, în mare parte pe continent conducătorii erau de fapt duci și nu posedau principiul monarhic suprem. Și nici posibilități sacre supreme, căci erau primii printre cei egali. Cu excepția Orientului antic. Acolo lucrurile stăteau altfel, căci monarhii purtau în sine nu doar puterea terestră, ci și pe cea cerească, și erau reprezentanții lui Dumnezeu. Deseori ei erau egalați cu zeii sau incarnările lor terestre.

Dar și în #Europa existau excepții. Cum am mai spus, ele se refereau la Scandinavia, conducătorii căreia aveau sîngele zeului Odin, erau urmații lui. Un rol și mai important l-au avut monarhii pe Insulele Britanice. Este foarte curios să înțelegi și să urmărești situația puterii aici.

Albionul, cețos și misterios

Din vechime, Insulele Britanice făceau parte din altă lume. Anticii le credeau o lume a morților. Avalonul sacru, insula unde se odihnesc sufletele sfinților. Ulterior se credea că aceste insule-s partea păstrată, în ciuda coliziunilor, a legendarei Atlantide. Într-adevăr, și azi Britania este considerată bastionul atlantismului și un centru sacru de putere al lumii occidentale. Nu America, despre care cunoșteau fenicienii antici, babilonenii și hindușii, care era considerată Patala, țara infernală a demonilor, sudul sacru, despre care scrie Elena Blavatscaia (Patala — în cosmologia hinduismului una dintre cele șapte lumi ale «cerului subteran», locuit de nagași, daityași, danavași, yakshași și alte zeități – nota aut.), dar anume Britania, Irlanda și Maine. Încărcătura mistică a acestor insule era așa de mare, că multe triburi din Europa și din Est doreau să pătrundă în aceste teritorii.

Contează și faptul că insulele, conform istoriei antice, au fost ultimul bastion la legendarilor titani, care au guvernat planeta înainte de potop și și-au păstrat comunitățile pe Insulele Britanice. Acestea au fost descrise de logografii și istoricii, geografii și călătorii antici. Unii istorici credeau că aceste insule erau parte a misterioasei Tule (Fule), descrise de geografii și călătorii greci. Vă amintiți, la Johann W. Goethe: «Regele locuia în îndepărtata Fule//Și cupa de aur// O păstra, darul de despărțire// a Unei iubite »?

Putem presupune, că în geografia sacră a antichității această lume era un fel de Terra incognita. Necunoscută și misterioasă. Ea mai era numită și "Albionul cețos", Insula Albă, guvernată de unul dintre ultimii regi ai titanilor.

Inițial, denumirea «Albion» se referea la Marea Britanie în întregime, dar ulterior a fost limitată de Caledonia (teritoriul actualei Scoții, care a primit denumirea scoțiană — Alba). În limbile celților termenul își are rădăcina proto-indo-europeană albho- («alb», ceea ce ar putea ține de stanele albe de cretă din Dover), deși diplomatul și lingvistul francez Xavier Delamare susținea că inițial s-a avut în vedere «lumea de sus, vizibilă», spre deosebire de «lumea de jos», adică subterestră.

O altă versiune — denumirea «Albion» provine din proto-indo-europeană *alb- («deal»). Se crede că este numele ultimului rege al titanilor, nimiciți de ultimul troian Bruto, venit din Troia și Grecia. Alții cred că insula a fost numită în cinstea Albynei, fiica regelui sirian, care împreună cu 32 de surori a venit pe aces5te insule și a renăscut rasa titanilor. În orice caz, toate aceste surse doar confirmă semnificația mistică și sacră a acestor insule în geografia sacră a Europei.

Ulterior, în a. 930 regele Etelstan, considerat primul rege englez, a introdus titlul «Rex et primicerius totus Albionis regni» («Regele și capul întregii împărății a Albionului »). Termenul și toponimul s-a păstrat în Тtitlul regilor Britaniei încă mult timp, regii scoțieni l-au folosit în titulatură recent, înainte de unirea cu Anglia și pierderea independenței. Însă scoțienii și azi își numesc astfel patria nordică.

Astfel, înainte de sosirea lui Brutus, pe insulă locuiau titanii, sau giganții, cum îi numesc istoricii britanici. Brutus i-a scos din Grecia pe troienii capturați de ahei și i-a adus în Britania. Acolo și-a fondat propriul regat.

Istoria legendară spune că Brutus, după efectuarea sacrificării, a adormit, și a avut un vis profetic. Istoricul britanic medieval Geoffrey de Monmouth scrie în opera-i mistică «Istoria briților»: «Acolo unde apune soarele, o Brut, după împărăția galilor, în mijlocul oceanului se află o insulă înconjurată de ape. Acea insulă a fost populată de titani, acum este pustie și așteaptă să o populeze oamenii tăi; grăbește-te și va deveni o fortăreață de neclintit, copiii tăi vor găsi în ea o a doua Troie. Aici din urmații tăi se vor naște regi, cărora li se va supune întregul cerc de ape și de uscat. Trezit de această profeție, el s-a îndoit dacă a fost un vis sau o zeiță vie i-a arătat țara spre care trebuie să navigheze. Și-a adunat camarazii și le-a povestit tot ce i s-a arătat în vis ».

Vedem că regatul fondat de urmașul troienilor Brutus avea principiul de putere în dinastia Troiei, în puterea regelui Priam, învins de ahei în timpul asediului de 7un deceniu al capitalei, din cauza reginei Elena.

Saga celtică – sursă de cunoaștere

Altfel descriu istoria insulelor istoricii irlandezi, urmații druizilor celtici. Anume tradiția irlandeză, celtică , ne deschide cele tainele cele mai ascunse, mistice ale acestor insule. Celții antici guvernau întreaga Europă. În a. 390 î.e.n. ei chiar au învins pentru un timp romanii, și au capturat orașul veșnic. Vă amintiți istoria cum gîștele au salvat Roma? Însă centrul cel mai sacru și principiul puterii celților, al galilor, cum își mai spun scoțienii, nu era pe Albion, ci în Irlanda, a doua insulă ca însemnătate. Apropo, legendele ne spun că în antichitate anume Irlanda deținea toate insulele, căci în capitala ei sacră Tara se afla nu doar centrul insulelor britanice, dar și a întregii lumi celtice. Istoricii irlandezi credeau că acesta era centrul civilizației occidentale, un Ierusalim nordic al antichității.

Anume din saga scoțiană cunoaștem paginile trecutului îndepărtat. Preoții-druizi irlandezi , pe timpul Sf. Patrik în sec. V e.n. au acceptat benevol creștinismul și au devenit primii preoți ai bisericii irlandeze, care era mai apropiată tradiției ortodoxe, nu cele romane. Pe atunc Roma nu acaparase Irlanda și Scoția celtică, de aceea s-au păstrat cele mai vechi legende și mituri. Noi le spunem saga, dar și urmații celților antici le numesc istorie (scel) în limba irlandeză. Către sec. Х s-au păstrat 200 de opere istorice și sacre de acest fel. Ele se păstrează și în tradiția sco9țiană, despre ele s-au scris sute de studii, cărți și poeme. Una dintre acestea a devenit marea operă a lui Shakespeare «Regele Lir». Da, anume în acele timpuri, nu în evul mediu, a avut loc istoria regelui Lor și a prințesei Cordelia, devenită perla poeziei engleze.

Celții antici spuneau că ei provin de la zeul lumii subterane, zeul morților Partolon, care a sosit pe insule din Occidentul îndepărtat, de după spațiile infinite ale Ceanului Atlantic. Celții știau, că dincolo de ocean este un continent, și îl numeau Insula Morților Fericiți. Dar oamenii acestei zeități nu erau primii pe insule, anterior aici au locuit legendarii fomori, uriașii cruzi și puternici, despre care celții credeau că nu-s din neamul omenesc, ci dintr-un popor de altă rasă dinaintea potopului. În urma bătăliilor puțini au mai rămas, însă miturile și legendele spun clar că din Spania au venit triburile Fir Bolg și s-au instalat pe aceste locuri. Apoi au venit triburile Brighit. Ei erau copiii legendarei Brighita. Britanicii au numit-o Britania. Ea era fiica conducătorului suprem Dagda, în care îl recunoaștem pe zeul estic Baal. Zeița a avut un fiu Enki, pe care îl cunoaște, din mitologia asiro-babiloneană, căci anume el a anunțat oamenii și regele Ziusudra despre apropiatul potop. Deci, acestea se referă la vremile dinaintea potopului. Poporul Brighitei ne este cunoscut ca trib al zeiței Danu. Important: bardul și istoricul antic Tuan Mac Kyril îi numea zei.

S9inteza a două tradiții

Dintre toate istoriile sacre ceam mai cunoscută este saga «Bătălia de la Mag Tuired », care ne deschide tainele istoriei antice și izvoarele principiilor puterii. Ea ne descrie venirea triburilor zeișei Danu și confruntarea lor cu triburile Fir Bolg. Descrie și victoria triburilor zeiței Danu. Iată ce ne spune: «Pe insulele nordice erau triburile zeiței Danu și acolo au aflat înțelepciunea, magia, cunoașterea druizilor, farmecele și alte taine, și au depășit oamenii iscusiți din lumea întreagă. În patru orașe au aflat ei înțelepciunea, cunoașterea tainică a meșteșugului diavolesc – Falias și Gorias, Murias și Findias. Din Falias l-au adus ei pe Lia fal, care a fost apoi la Tara. El striga sub fiecare rege care urma să guverneze Irlanda. De la Gorias au adus sulița lui Lug. Nimin nu putea sta în fața lui sau a celui care o deținea. Din Findias au adus sabia lui Nuadu. Era destul să fie scoasă din teacă, și nimeni nu mai putea să scape de ea , era chiar irezistibilă. Din Murias au adus ceaunullui Dagd. Niciodată oamenii nu au plecat de la el înfometați ».

Vom menționa, că triburile Danu au devenit cunoscute grație istoriei sacre orientale, pe care noi o numim greșit mitologie. Antica tradiție sacră indiană descrie luptele titanilor-asura și a zeilor-devas. Dintre titani, cunoaștem marinii celești danavas, copiii zeiței Danu, care veșnic luptau cu devașii, zeii hinduși. Interesant cum informația din îndepărtata Indie a ajuns în mitologia celtă. Dar să revenim la saga «Bătălia de la Mag Tuired ».

Din ea cunoaștem, că victoria a ost de partea zeiței Danu. Mai știm că ei au adus relicve sfinte, care după strămutarea în Britania au devenit parte a tradiției monarhice britanice. Asta a fost după ce Scoția a fost acaparată și această tradiție s-a extins pe insula principală, Albionul cețos. Anume aceste forțe au devenit relicve sacre pentru Irlanda și Britania, simboluri ale puterii și măreției supreme. Ele au format tradiția sacră a britanicilor antici, din care ulterior a ieșit regele Artur , care a obținut legendara sabie, a format ordinul «Masa rotundă a regelui Artur». Ulterior, din aceste tradiții a crescut cultul Sf. Graal, care avea la origini cupa celtică Ceridwen (wall. Ceridwen), ceaunul renașterii, care de fapt este ceaunul legendarului Dagda. În vremi ulterioare, toate aceste mituri au concrescut cu noua tr4adiție, creștinismul. Venind creștinii pe insule, au adus cu ei tradiția mistică a sîngelui păstrat al lui Hristos, adus într-o cupă de unul dintre urmații lui. Sinteza mistică a celor două tradiții a format învățătura despre Sf. Graal, izvorul căreia se trage din tradiția celților antici, irigată de revelația și credința creștină. Ulterior, în Evul mediu, această învățătură va deveni axa tut7uror căutărilor spirituale, baza mistică a puterii sacre a monarhilor britanici, dar asta este tema următorului nostru studiu.

Veaceslav Matveev