Desacralizarea lumii și a omului ca problemă de bază a lumii occidentale

Omul contemporan, în special în Occident, a uitat sensul conceptual, de bază al sacrului și al valorilor spirituale.

Desacralizarea vieții și a societății a atins punctul de neîntoarcere, înlocuind omul tradițiilor cu omul profanării. Practic, noi atingem idealul lui La Mettrie, descris de el în lucrarea «Omul – mașină» . (Filozoful francez Jullien de La Mettrie nega principiul spiritual în om și stabilea ca scop suprem obținerea plăcerii – nota red.)

Recent în SUA a fost anulată ceremonia de decernare a premiului «Emmi», principalul premiu televizat din America. E de menționat, că anularea s-a produs în urma grevei breslelor actorilor și scenariștilor din SUA — prima lor acțiune comună de protest după a. 1960.

Breasla scenariștilor din America și-a anunțat greva încă la începutul lunii mai. Aceasta a început după negocierile nereușite între scenariști și un grup de mari studiouri de film și streaming privind condițiile de renegociere a contractului colectiv. În iulie, la grevă a aderat sindicatul unit al Breslei actorilor de film și a Federației americane a artiștilor TV și Radio (SAG-AFTRA), care la fel nu s-au înțeles cu studiourile de film în problema majorării salariilor. Ambele bresle mai cer și reglementarea utilizării inteligenței artificiale. Inteligența artificială, iată unde-i buba. Angajații businessului televizat american au înțeles, că degrabă inteligența artificială îl va înlocui pe om, și ei își vor pierde slujba.

Reducerea nivelului intelectual și spiritual al omului a ajuns prea departe, și promite că în următoarele decenii va înmulți omul la zero. Asta în timp ce propaganda, cultul roboților și cultul inteligenței artificiale cuprinde în prezent toate industriile dezvoltate. Ce-i asta? Unde-s rădăcinile și care este problema? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări. Mai ales că ele-s semnificative pentru țara noastră, căci ea este dusă spre Occident , șu problemele lui în scurt timp vor deveni și problemele noastre.

E o tragedie, dar nu definitivă

Astăzi noi în Moldova trebuie să înțelegem nu doar acele aspecte ale vieții sociale și ale filozofiei, care condiționează bunăstarea noastră materială, dar și cele care determină starea noastră spirituală. Omul își materializează intens traiul și conștiința. Potrivit filozofului francez Rene Guenon, lumea se mișcă spre solidificarea tuturor formelor vieții și conștiinței. Materialul elimină spiritualul din toate sferele vieții. La mijlocul sec. ХХ progresul tehnic și viziunile materialiste au cuprins toate laturile vieții culturale în așa măsură, că aceasta mai că a încetat să se mai coreleze cu bazele sacre ale existenței. Și asta după milenii de civilizație umană tradițională, profund religioasă.

În studiile sale, Rudolf Otto, întemeietorul fenomenologiei religioase occidentale, ajunge la concluzii interesante, pe care le-a expus în lucrarea sa conceptuală «Sacrul», scrisă în a. 1917 . El a decis să renunțe la noțiunea de «sacru» și a introdus un termen nou, cu un alt sens, ceva mai vast. R. Otto scrie că după devalorizarea simțului sacru, în om se păstrează numinousul. El introduce termenul ”numinous” pentru a determina cea mai importantă latură a experienței religioase, asociate cu emoția prezenței divine, misterioase și îngrozitoare. Acest factor, potrivit lui Otto, nu poate fi redus la un oricare altul; el poate fi înțeles doar dacă există experiența existențială a sacrului. Iar sacrul, în opinia savantului, este experiența «prezenței unei taine». Această experiență și este groaza mistică (Mysterium tremendum) față de divinitate.

Ideea morții lui Dumnezeu, exprimată de Nietzsche în ajunul sec. ХХ avea la bază întreaga experiență a degradării umane, devalorizarea stării morale a omului, apogeul suprem al căreia a devenit evadarea din lumea sacră. Dispariția noțiunii de Dumnezeu din viața omului este o tragedie, dar nu definitivă, căci mai există știința despre suflet și nemurire, despre morala sacră și tainele existenței. Degradarea și distanțarea omului de noțiunea de sacru este cu adevărat un pas îngrozitor în tragedia sa apocaliptică, unde orice norme și legi, orice frică de suprem și tainic este respinsă, și o persoană ateistă devine cununa naturii. Dar această cunună nu mai este creată după chipul lui Dumnezeu, ci este produsul dezvoltării logice și al evoluției maimuței, care nu are nici credință, nici vorbire. Dar anume vorbirea este nu numai baza rațiunii, dar ceea ce ne leagă de Dumnezeu, căci El nu numai că a creat lumea prin Cuvînt (la început a fost cuvîntul și cuvîntul era la Dumnezeu), dar în esență El în persoana Fiului lui Dumnezeu este Logosul, adică cuvîntul care a întemeiat lumea.

Pleacă sacrul – pleacă binele

Cu pierirea sacrului, în avanscena istoriei iese evoluția, progresul materialist și morala nespirituală a societății moderne. Un alt aspect și urmare va îndepărtării mentalității sacre din societatea umană este atrofierea temeliilor morale, care azi se manifestă clar în multe țări dezvoltate. Cauza – din viață a plecat sacrul, care era analogul binelui și a divinului.

Rezultatul plecării binelui și a educației etice este înrăirea, agresivitatea față de cei care-s mai capabili ca alții pentru «învățare socială» și creativitate. Astfel, neisprăvitul începe să invidieze artistul și poetul, frumosul și clasicele valori etice, iar un bandit cu pistolul în buzunar merge la un jaf direct, căci fără un concept moral conștiința și voința lui este dirijată doar de motive materiale. Ideologic, mai are doar sentimentul rasial și cel de clasă, care în sec. ХХ mai poate controla mințile oamenilor. Ca urmare, în lume năvălește xenofobia, șovinismul, neacceptarea altor opinii și valori.

Acum persoane departe de înalta conștiință morală vor rezolva aceste probleme. Le vor rezolva radical și dur, căci acolo de unde pleacă sacrul, dispare și binele. Cu atrofierea sentimentului de bunătate, în om se dezrădăcinează și orice compasiune. Se păstrează doar setea de bunuri materiale, alimentată de agresivitatea față de realitatea înconjurătoare. Revoluția a devenit elementul de bază al acestei concepții asupra lumii. Apologeții ei au mers mai departe ca materialiștii și darwiniștii, ei au început duelul cu Dumnezeu și proiectul istoric al Lui. Locul și scopul bătăliei este omul, căci în el din vechime exista asemănarea cu Dumnezeu. De aceea lovitura i-a fost dată lui Dumnezeu și Fiului Lui, și omul din fiul lui Dumnezeu s-a transformat în robul sistemului-matrice, care-l distruge.

În acest context, să ne amintim de unii apologeți ai materialismului militant. Tinerii ar putea nici să nu cunoască corifeii lipsei de spiritualitate. Iată ce scria în acest context V.I Lenin (Ulianov), care în clasa V și-a aruncat cruciulița și apoi a devenit conducătorul celei mai mari puteri a lumii. «Orice idee religioasă despre un zeișor, orice cochetare cu zeișorul este o ticăloșie inexprimabilă, … cea mai periculoasă ticăloșie, cea ai josnică infecție ». Și încă: «Pentru țăran, electricitatea îl va înlocui pe Dumnezeu. Țăranul să se roage la electricitate; el va resimți mai mult puterea autorității centrale – în locul cele cerești ».

În a. 1917 în Rusia, condusă de acest corifeu ideologic, după curățirile totale și execuțiile în masă, a început distrugerea a tot ce ținea de Dumnezeu și de tradiția sacră a poporului. Se distrug bisericile, catedralele, se ard cărțile, se dezrădăcinează vechile elite. Se organizează procese judiciare împotriva clerului, supus unei persecuții și terori continue. Lenin nu era singur în lupta cu religia. La ea a participat activ anturajul lui: Sverdlov, Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronștein), Zinoviev, Camenev, Dzerjinski ș.a..

Un alt luptător celebru cu Dumnezeu – Karl Marx: « Religia este suspinul unei creaturi asuprite, inima unei lumi fără inimă, la fel cum este spiritul unei ordini fără suflet. Religia este opiu pentru popor». «Anume ipocrizia se ascunde în spatele lui Dumnezeu, fără a crede nici în realitatea lui, nici în puterea binelui; anume egoismul pune propria salvare în fața salvării întregii societăți». Și, desigur, Lev Troțki. Anume acest om, în rezultatul terorii și cruzimii inumane, a învins în războiul civil din Rusia, a învins garda albă și a vrut să transforme populația unei mari țări într-o enormă armată de muncă. «Religia este o cataplasmă, un odgon. Religia este otravă, anume în epoca revoluționară, epoca dificultăților excesive, ce urmează după preluarea puterii. Asta înțelegea și Dostoievski, un contrarevoluționar prin simpatiile politice și un psiholog profund. El spunea: "Ateismul este inimaginabil fără socialism, și socialismul – fără ateism. Religia neagă nu numai ateismul, dar și socialismul».

Așa dar, în rezultatul complotului îndelungat s-a reușit demontarea lumii vechi cu scopurile-i morale și spirituale înalte. Ni se insuflă ideea progresului. Dar să fie oare rapperul de azi mai deștept ca Seneca sau Virgiliu, să fie oare politicianul de azi mai rațional ca regele Ashoka, Cyrus sau Cicero, Solon sau Perikles? Să fie oare savanții noștri mai deștepți ca Buddha, Pitagora, Platon sau Confucius?

Nu. Însă nouă nu se impune metodic adevărul despre un anume progres sau evoluție. Straniu, dar noi și azi, după secole de evoluție, nu putem crea așa capodopere nemuritoare, ca piramidele lui Keops, Khafre, Baalbek, ca Marele Zid Chinezesc. Tablourile noastre nu-s mai minunate ca minunatele opere găsite la Pompei și Herculaneum, iar Venera de Millo a fost este în continuare modelul frumuseții tuturor timpurilor. Deci, progres nu există. Și dacă nu există, înseamnă că totul stă pe loc sau degradează. Compararea tablourilor lui Rafael sau Rubliov cu operele lui Malevici sau Picasso ne arată, că arta ca expresie a spiritualității a devenit mult inferioară celei de acum 500-700 ani. De ce? Pentru că are loc degradarea omului, căci el, cum scria Mircea Eliade, este rupt de modelul arhetipic, de providența lui Dumnezeu și exilat într-un viitor fără suflet și minte, în care i s-a insuflat că el este propria cale. Nimic asemănător. Nu există sistem care să lucreze pentru propria nimicire. Azi omul se autodistruge. Probabil, aceasta este calea istoriei – calea de la Dumnezeu spre o grimasă jalnică, spre cel care poate doar să parodieze providența Lui.

Revenirea la Dumnezeu este revenirea la sine

Cu adevărat, azi criza a ajuns așa de departe, că mulți se întreabă la ce am renunțat noi și de ce batem pasul pe loc. În cugetările despre îndepărtarea de Dumnezeu vedem niște sclipiri de rațiune și veșnicie. Savanții preocupați de teoria «marii explozii» tot mai des ajung la concluzia că în dezvoltarea Universului a fost pus un program sacru – providența, care este imposibil fără voia Creatorului.

Astronomul Fred Hoyle, autorul termenului «marea explozie», a declarat că recentele date despre dezvoltarea cosmosului i-au zdruncinat serios convingerile ateiste. Ulterior el a scris: «Interpretarea rațională a acestor fapte spune că super-inteligența se joacă cu fizica, precum și cu chimia și biologia… Cifrele calculelor făcute în baza acestor fapte uimesc în așa măsură, că această concluzie mi se pare de netăgăduit ».

Fizicianul-teoretician Paul Davies menționează, că «dovada proiectului rațional este uluitoare», iar profesorul din Oxford John Lennox a declarat: «Pe măsură ce aflăm mai multe despre Universul nostru, tot mai convingătoare, ca explicație a cauzelor existenței noastre, devine ipoteza existenței Creatorului».

Cum atunci am răsturnat în conștiința noastră chipul Creatorului și ne-am îndepărtat de proiectul Lui? Da proiectul era din start universal. Marele teolog german Wilhelm Schmidt a scris o operă capitală, pe 11000 pagini, întitulată «Proveniența ideii lui Dumnezeu». Ea este consacrată problemelor monoteismului inițial. Autorul demonstrează, că practic toate popoarele au crezut, la începutul drumului lor istoric, într-un singur Dumnezeu, aveau învățătura Lui și păstrau o mare lege atemporală prescrisă de El. Mircea Eliade scria în acest context: «Schmidt a încercat să demonstreze că credința în Marele Dumnezeu este confirmată la cele mai antice nivele, în timp ce totemismul era caracteristic doar celor mai tinere, din punct de vedere val culturii, triburi… Schmidt conchide, că la început peste tot exista ceva asemănător monoteismului inițial (Urmonotheismus), însă dezvoltarea ulterioară a societății umane a redus și de multe ori a anulat credințele inițiale ».

Pe aceste poziții stau și mulți alți savanți. Spre exemplu, Robert G.Loui, Pol Reden, spuneau că existența credinței într-un Dumnezeu suprem este proprie societăților arhaice.

Nietsche, Schmidt și Lang accentuează ideea responsabilității istoriei pentru degradarea, uitarea și moartea Dumnezeului unic. Mulți savanți din acest cerc care credeau că Dumnezeu este consecința adaptării sociale a omului, susțineau că însuși omul ca ființă istorică l-a ucis de Dumnezeul din sine, și după aceasta este impus să trăiască exclusiv în cadrul istoriei.

De aceea, potrivit unor orientaliști englezi, în evul mediu India a ieșit din istorie și a intrat în cercul mitologic și ritualic, căci plecarea din istorie înseamnă revenirea la Dumnezeu, și invers. În multe privințe, cugetarea istorică contravine cugetării sacre, căci este rațională și liniară. În locul Dumnezeului unic a venit învățătura despre mulți zei, însă ulterior aceste credințe au fost eliminate de viziunile mai materialiste.

Materialismul, spiritismul și raționalismul au tocit din diferite părți temelia societății tradiționale și a suprastructurii ei, sistemul de convingeri și viziuni. Apoi au venit alți apologeți. Z. Freud, de exemplu, vedea esența morții lui Dumnezeu în dezvoltarea arhetipului «patricidului», întreaga psihanaliză era construită pe justificarea acestui complex fundamental al omului. De aceea nu rațiunea este contrapusă credinței, da subconștientul și complexele inconștiente ca rămășițe a lumii haosului, la încălcarea tabu-urilor și temeliilor societății, năvălesc în viața omului și-i distrug existența și aspectul principal, axa cosmică – învățătura despre Marele Dumnezeu.

Așa dar. Pe măsura îndepărtării de înțelegerea sacră a lumii, omul tot alunecă în iadul materialist și transformă procesul istoric dintr-un act de creație și dezvoltare într-un complex de matrice, în funcționarea unui conveier. Istoria a devenit conveier, o vedem și din faptul că nici moralul, nici esteticul, nici chiar starea de cunoaștere a omului nu s-a îmbunătățit și nu se îmbunătățește în secolele de triumf a civilizației materialiste. Concluzia este una. Să întoarcem conștiința noastră la numinous. Să revenim la presentimentul existenței lui Dumnezeu și a energiei Sale în toate: în natură și frumusețea ei, în armonia vorbelor și sunetelor, în manifestările estetice. Să revenim la perceperea lumii divine și conștientizarea rolului primordial al lui Dumnezeu în toate evenimentele și fenomenele din istoria civilizației umane. Atunci ni se va deschide un tezaur de comori spirituale și daruri divine generoase. Nouă, copiilor săi rătăciți, Dumnezeu ne va deschide tainele lumii noastre și ale Universului…Da poate și chipul Său!

Veaceslav Matveev