Contradicțiile și ciocnirile istoriei. Principiul dreptății. Argentina și războiul iugoslav. Partea 1

Omul mereu caută dreptate – fără ea, viața și faptele sale își pierd orice sens. Însă în politica mare – fie că vorbim despre istoria antică sau despre evenimente recente – funcționează cu totul alte noțiuni.

Există nenumărate exemple

Istoria uimește prin nedreptatea care străpunge întregul proces istoric. Să ne amintim de invazia lui Alexandru Macedon în Iranul zoroastrian. Arderea capitalei și a bibliotecii. Incendierea uimitoarei scripturi sacre a lumi antice - Avesta, scrisă cu aur pe 12 mii de piei de bou. Incinerarea magilor și distrugerea templelor zoroastriene. Să ne amintim de nimicirea Imperiului Bizantin la 29 mai,1453, de căderea Constantinopolului după două luni de rezistență. Bizantinii s-au ținut din răsputeri, s-au opus superiorității numerice și de arme a hoardei turcești. Constantinopol a fost asediat decenii în șir, iar preoții în acest răstimp discutau pe cine să considere eretic, și nu observau tragedia țării care simboliza esența și istoria lumii creștine.

La fel și francezii, și englezii. Bizanțul avea nevoie de ajutorul statelor frățești și a popoarelor creștine, iar ei un secol întreg au luptat cu înverșunare pentru interesele tronurilor și ale regilor, și imediat după căderea Constantinopolului au pus capăt acestui război dezgustător. Doar Republica Genoveză și-a trimis ostașii și cavalerii să sprijine Bizanțul. Toți ceilalți au încremenit într-o tăcere surdă, dar cunoaștem că uneori tăcerea este o formă a trădării.

Să ne amintim de divizarea Commonwealth-ului polonez-lituanian (uniunea Poloniei și Lituaniei) și de nimicirea acestui stat. Divizare făcută sub privirile întregii lumi civilizate, și asta după ce armata poloneză -lituaniană a salvat lumea creștină, zdrobind turcii în apropiere de Viena.

Să ne amintim de anul 1939, începutul Războiului al doilea mondial, de armata poloneză disperată, care aștepta ajutorul Franței și al Britaniei, însă ele nu i-au acordat un sprijin real. Acum se spune, că Polonia a căzut la 17 septembrie. Nu este adevărat: bazele militare s-au împotrivit un timp foarte îndelungat. De exemplu, Westerplatte a așteptat sosirea flotei britanice pînă la 24 octombrie, însă aceasta n-a mai sosit.

Există multe asemenea fapte de nedreptate istorică. Acest lucru este evident mai ales în momentele de responsabilitate și evenimentele militare și istorice. Hiroshima și Nagasaki sunt un exemplu clar în acest sens.

În etică există noțiunea de dreptate, esența căreia este una dintre virtuțile umane. Dreptatea este concordanța dintre faptă și răsplată. În filozofia Orientului antic și a Greciei antice, dreptatea era privită ca un principiu intern al existenței naturii, ca ordine fizică, cosmică, reflectată în ordinea socială. În dreptul roman dreptatea (iustitia) este tălmăcită ca o categorie subiectivă, anume ca «o voință constantă și neclintită de a da fiecăruia dreptul lui». Dreptatea trebuie să fie prezentă și în mediul social între oameni, și între națiuni și popoare. Mai ales în relațiile reciproce ale statelor, și pe timp de pace , și pe timp de război, însă bombardarea Varșoviei și a Dresdei, a Pearl Harborului și Belgradului, nu demonstrează acest lucru. Deja de multe secole omul acceptă nedreptatea, și în pace și în război, iar vocea celui care apelează la dreptate este un glas care strigă în deșert. În Biblie găsim îndemnul la această virtute: „Fericiți cei înfometați de dreptate” (Matei 5:6). Și, de asemenea, la Zoroastru, Platon, Toma d'Aquino, Schopenhauer și Kant.

Ce au pierdut ei acolo?

Dar azi noi observăm alte manifestări ale nedreptății. Standardele duble ale potentaților acestei lumi și ale celor din culisele mondiale. În primăvara curentă se împlinesc 42 de ani de la războiul Argentinei și Marii Britanii, și 25 de ani de la războiul Iugoslaviei socialiste împotriva statelor occidentale. Aceste două evenimente istorice demonstrative, mai exact – tragedii istorice, induc anumite cugetări și concluzii. Nedreptatea și standardele duble fac în continuare esența politicii înalte.

Două războaie – dar ce sorți diferite. S-ar părea, în situații similare ar trebui menținute abordări echitabile și evaluări politice similare, dar nu este așa. Unei țări nu i s-a permis să-și păstreze suveranitatea și integritatea statală, alteia i s-a permis. Să explicăm. Iugoslaviei i-au interzis să-și păstreze integritatea, suveranitatea ei a fost nimicită în urma invaziei. Marea Britanie a fost sprijinită în dorința ei de a nu-și pierde suveranitatea. De ce? Nu are sens să căutăm dreptate în realitatea noastră politică. Să facem o analiză istorică.

Argentina a considerat întotdeauna că Insulele Falkland îi aparțin, numindu-le Insulele Malvine.

Ea considera că îi aparțin și alte teritorii insulare din Atlanticul de Sud. În a.1982 ea a revendicat aceste teritorii și a ocupat Malvinele. Astfel a început un război, care s-a încheiat în iunie, 1982. Puțin despre istoria conflictului și urmările lui. Guvernul generalului Leopoldo Galtieri, ajuns la putere în decembrie, 1981, a încercat să consolideze puterea forțelor militare de dreapta. În această situație militarii au luat măsuri extreme și au intrat în conflict cu una dintre principalele țări ale lumii atlantice, Marea Britanie. La 2 aprilie,1982 ei au debarcat pe Insulele Falkland. În mai, 1982 britanicii au debarcat pe Falkland și au început o împotrivire acerbă flotei și trupelor de debarcare argentiniene. SUA și UE au introdus sancțiuni economice împotriva Argentinei. URSS a ocupat o poziție neutră, deși de facto era gata să sprijine această țară. Evenimentele au evoluat fulgerător. La 14 iunie garnizoana argentiniană a capitulat. La 28 iunie Argentina a declarat că încetează acțiunile militare în Atlanticul de Sud. Gaștieri, care era pentru continuarea războiului, a fost nevoit să demisioneze. În aceste condiții, generalul de divizie Reynaldo Bignone, comandantul forțelor terestre, a fost numit președinte al țării. În același timp, forțele aeriene și cele marine și-au declinat orice răspundere pentru conducerea țării, fapt care s-a soldat cu o criză politică totală. Au început demonstrații în masă, asta a dus la căderea regimului militar. Țara a pornit pe calea prooccidentală a așa zisei dezvoltări democratice, care pe parcursul a 20 de ani i-a distrus economia și calitatea de lider în America Latină. Astfel, marea Argentina fiind supusă unui proiect dubios, în emisfera sudică a fost distrusă una dintre țările care se dezvolta cel mai rapid, așa a început procesul de nimicire a Americii Latine albe și a Argentinei conservatoare tradiționaliste, care în secolul nouăsprezece de două ori îi bătuse pe britanici pe propriul teritoriu.

Cu 40 de ani în urmă a început procesul de cădere a Argentinei. Clar că Argentina a fost expusă, prin acest conflict cu cea mai mare țară capitalistă, Marea Britanie, dar nu căderea Argentinei în plan economic, politic și social contează. Toate acestea-s urmările unui plan din culise, bine pus la punct. Pentru noi contează altceva - abordarea nedreaptă, căci Argentina nu putea să pretindă la insulele de zeci de kilometri de pe litoralul ei. Argentina nu putea să pretindă la teritoriile, care de facto făceau parte din apele sale de coastă, da Marea Britanie putea, deși insulele se aflau la mii de kilometri de teritoriul ei. Este interesant, că după război au fost anexate la Marea Britanie și alte teritorii sudice, care ar putea aparține, de fapt, Argentinei, Uruguayului și Braziliei. Ce a pierdut Marea Britanie în această regiune?

Există o mulțime de lucruri ciudate aici și nu este vorba doar despre o nedreptate în relațiile internaționale, nu este vorba doar despre standarde duble. Multe, multe lucruri care te fac cugeți și să te întrebi. De ce o țară, care după al Doilea Război Mondial a jucat rolul unui mort politic la nivelul puterilor mondiale, a distribuit și a dăruit independența multora dintre coloniile sale, dar s-a ținut cu dinții de aceste regiuni?

Vom menționa în acest context, că în sudul oceanului Atlantic nu există insule mari, dar există niște insule izolate, cum ar fi Fernando de Noronha, Ascension, Sao Paulo, Sf. Elena, arhipelagul Tristan da Cunha, iar în sudul extrem - Bouvet, Georgia de Sud, Sandwich de Sud, Orkney de Sud, Insulele Falkland. Practic, pe toate le controlează Marea Britanie, ele fiind parte a teritoriilor ei îndepărtate, deși Argentina și în a. 1927, și în 1938 și-a revendicat dreptul asupra acestor teritorii. Ce interes are aici Britania?

Insulele nu prezintă deloc o valoare economică. Poate, e pentru că ele-s alăturate celui mai misterios continent, Antarctica? Poate, potentaților acestei lumi (da centrul lor și azi este la Londra) din careva motive tainice le este interesant acest continent și perspectivele lui futurologice?

Oricum, Britaniei i s-a permis să acapareze și să mențină aceste teritorii aflate la mii de kilometri de metropolă, da Iugoslaviei nu doar i-a fost refuzată păstrarea integrității teritoriale și a suveranității, ea a fost nimicită ca stat.

--

Și acum să ne amintim de evenimentele de la finele sec. ХХ , care au zguduit continentul european și întreaga comunitate mondială. Subminarea Iugoslaviei a început încă în a.1980, după decesul liderului ei, mareșalul Josef Broz Tito.

În timpul Războiului doi mondial, Tito a fost eroul eliberării popoarelor iugoslave, apoi a creat rapid un stat independent puternic. În a doua jumătate a sec. XX economia iugoslavă era una dintre cele mai puternice în Europa . Modelul economic iugoslav era diferit de cel al altor țări din comunitatea socialistă. El avea elemente de capitalism. Era permisă proprietatea privată – de la întreprinderi mici la fabrici și șantiere navale. Era permisă ieșirea liberă spre alte țări din Europa. În a. 1982 în RFG munceau 600 mii de iugoslavi. Lumea capitalistă era deschisă pentru populația iugoslavă. Mulți «iugi», cum erau ei numiți pe atunci, lucrau în SUA, Franța, Danemarca, Suedia și alte țări din Occident. Republica nu se supunea controlului din partea URSS. Era urmarea structurii economice și sociale diferite a acestei țări. Iugoslavia socialistă și Uniunea Sovietică s-au despărțit încă pe vremea lui Stalin, Tito fiind împotriva monopolului URSS în lumea socialistă, și împotriva cultului personalității lui Stalin. El a fost declarat dușmanul personal al liderului sovietic.

Dar Iugoslavia era un stat socialist. Un stat care nu făcea parte din Tratatul de la Varșovia ( organizație militară a lagărului socialist cu centrul în Varșovia) și participa doar la unele programe ale Consiliului de ajutor economic reciproc al țărilor socialiste. (O mică digresiune. Centrul agricol CAER urma să fie deschis în RSSM, la Chișinău fusese chiar ridicat un complex arhitectural mare, în care azi este amplasat centrul comercial ATRIUM. Vă închipuiți ce statut agrar avea Moldova sovietică în lumea socialistă, dacă aici se preconiza crearea unui centru pentru întregul management agricol al CAER? Și ne-am putea oare imagina azi ceva asemănător? )

Dar să revenim la Iugoslavia. Vom menționa două fapte interesante. Primul. Republica socialistă federativă Iugoslavia era un stat socialist cu propria cale de dezvoltare, însă ea nu era un stat sovietic, dat fiind că conducerea iugoslavă nega această cale ca fiind una totalitară și lipsită de perspective. Al doilea. Împreună cu India, Iugoslavia era lidera Mișcării de nealiniere - cea mai mare organizație mondială de țări care nu aderă la un bloc militar (în special, se avea în vedere NATO și Tratatul de la Varșovia). Mai mult, Iugoslavia a fost una dintre inițiatoarele acestei organizații – Mișcarea de nealiniere a fost creată oficial la Conferința de la Belgrad în a. 1961. Prezintă interes și faptul puțin știut, că în timpurile sovietice Iugoslavia avea relații minunate cu Occidentul. Tito fusese decorat de liderii țărilor capitaliste și chiar de regina Marii Britanii Elisabeta II. Unde mai pui, că Iugoslavia era centrul masoneriei mondiale a Marelui Orient și controla vistieria masonică. Și pentru că a refuzat să o cedeze, această țară a fost condamnată la dezintegrare și distrugere.

Și în general, o țară mare și independentă în centrul Europei nu era pe placul tuturor. Cum am mai spus, cu ajutorul albanezilor, croaților, musulmanilor bosniaci a început subminarea ei încă din a. 1980, după moartea croatului mareșalul Tito. La începutul anilor 90 ai sec. XX procesul și-a atins apogeul cumplit, în țară a început un război civil. Occidentul nu a sprijinit conducerea iugoslavă. El i-a sprijinit pe bosniaci, croați, albanezi, deși în Croația și Bosnia exista un procent enorm de sîrbi. În rezultat, occidentul a început să sprijine dezmembrarea Iugoslaviei. Britania, care își apăra teritoriile aflate la mii de kilometri de Londra și Edinburgh, avea dreptate să-și dorească integritatea teritorială, Iugoslavia – nu!

Calm, fără un conflict cu Belgradul, a plecat Macedonia, apoi Slovenia, acesteia chiar i-au fost transmise 60 de tancuri și ceva armament. De ce? Din punct de vedere istoric, dar și politic sîrbii erau în relații bune cu slovenii și nu au luptat niciodată. Alta e situația cu albanezii, croații și bosniacii. Din cele mai vechi timpuri, sîrbii ortodocși și muntenegrenii ortodocși s-au opus musulmanilor bosniaci, croaților catolici și albanezilor musulmani. În anii Războiului doi mondial acest conflict s-a acutizat. Armata de eliberarea a Iugoslaviei, fiind de partea Moscovei și Londrei, a dus o luptă de partizani contra regimului prohitlerist a lui Pavelic (Ante Pavelic - politican și om de stat croat, membru al mișcării naționaliste radicale, fondator și lider al organizației fasciste Ustasha. Între anii 1941-1945 — dictatorul statului independent Croația, fondat în aprilie, 1941 cu sprijinul militar și politic al țărilor «axei». – nota aut.) în Croația și musulmanii bosniaci, din care Berlinul al creat regimentele progermane.

Toate aceste contradicții religioase și etnice, mocnind în decenii pașnice, au izbucnit spre finele secolului XX și s-au aprins ca focare de război civil. Republica Iugoslavia, conducerea ei în frunte cu președintele Slobodan Miloșevici, a reușit să restabilească controlul asupra celei mai mari părți din țară. Dar controla în totalitate numai Serbia, Muntenegru și republicile Bosnia și Croația. Parțial – ținutul autonom Kosovo.

Anume atunci a început imixtiunea Occidentului în treburile Iugoslaviei. Apogeul i-a revenit primăverii lui 1999, atunci coaliția țărilor occidentale a început acțiunile militare împotriva Iugoslaviei. De fapt, au început acțiuni militare împotriva independenței acestei țări, împotriva direcției care nu corespundea opiniei și politicii elitelor occidentale, împotriva Начать перевод речи

””” ”Căii a treia” a Iugoslaviei independente, care era inacceptabilă pentru lumea din culisele Occidentului, pentru tainicul guvern mondial ce manipulează destinele popoarelor și statelor.

În următoarea parte a articolului vom încerca să ne dumerim în esența acestor evenimente de acum 25 de ani, căci ele determină în mare măsură ce ne așteaptă în viitor, de ce trebuie să ne ferim și la ce să opunem rezistență.

Veaceslav Matveev