Contradicțiile și ciocnirile istoriei. Principiul dreptății. Argentina și războiul iugoslav. Partea 2

Revenim la tema nedreptății în istorie și politică și ne îndreptăm privirile din nou spre tragedia de acum un sfert de secol, cînd Iugoslavia, cîndva bogată și prosperă, a fost atacată de o coaliție internațională în frunte cu Statele Unite ale Americii.

Un eveniment nu chiar întîmplător

Pe parcursul a mai multor ani, Iugoslavia a fost nevoită să-și apere unitatea teritorială și suveranitatea statală. În cele din urmă, Iugoslaviei i-a fost refuzat acest drept. Comunitatea democratică internațională și administrația președintelui american Bill Clinton au propus Iugoslaviei să dispară de pe harta politică a lumii, dar toată lumea a văzut că pămînturile de pe care s-a retras administrația și armata iugoslavă au fost acoperite cu bălți de sînge ale populației sîrbe nevinovate. Doar Slovenia și Macedonia nu au comis acte de teroare împotriva sîrbilor care trăiau acolo. Belgradul, ca piatră de temelie a întregii structuri statale iugoslave, a rezistat ferm presiunilor externe și interne.

Trebuie remarcat faptul că agresiunea împotriva Iugoslaviei suverane nu a fost un eveniment spontan. Planul de război a fost elaborat în cadrul unor reuniuni ale Consiliului pentru Relații Externe și al Comisiei Trilaterale. Acolo s-a decis pedepsirea Iugoslaviei și a poporului său pentru încăpățînare și curaj. De ce? Această țară a încălcat "regulile jocului" celor puternici. Iugoslavii a fost singurul popor din Europa la acea vreme care a început confruntarea împotriva lumii din spatele culisei și a păstrat guvernul național. De fapt, și acest lucru îl remarcă mulți analiști politici și istorici, iugoslavii au devenit prea independenți și autosuficienți. Agresiunea SUA și a aliaților săi a devenit o operațiune punitivă a guvernului mondial. A devenit o piatră de hotar, o etapă în stabilirea așa-numitei "Noii Ordini Mondiale".

Lumea din spatele culisei a încălcat, de fapt, normele dreptului internațional și convențiile ONU și a plasat forța militară în centru, ca principalul instrument al relațiilor internaționale. Introducerea trupelor pe teritoriul unei părți a Iugoslaviei a devenit, de fapt, ocupația acestei țări suverane. Ideologul și tehnologul lumii din spatele culisei, G. Soros, în articolul său "Subminarea frontierelor" (Financial Times. 07.08.1999), a declarat că "Balcanii nu pot fi reconstruiți în baza statelor naționale". Din punctul său de vedere, pentru a pune capăt suveranității țărilor din Balcani și în primul rînd a Iugoslaviei, acestea trebuie plasate sub protectoratul Uniunii Europene. UE "trebuie să-și deschidă umbrela deasupra întregii regiuni".

Idei similare au fost examinate în materialele Consiliului pentru Relații Externe. În programul său de "reconstrucție a Balcanilor", elaborat la instrucțiunea Consiliului de către membrul său, președintele Fundației Carnegie, M. Abramovici, deja atunci, la sfîrșitul secolului XX, Iugoslavia lipsea de pe harta lumii. În conformitate cu aceste evoluții, reconstrucția Balcanilor va fi realizată cu o puternică prezență militară a NATO la bazele acestui bloc din Albania, Kosovo, România, Serbia, Croația și Muntenegru. În Kosovo se intenționa plasarea unor unități militare secrete și demararea proiectului guvernului mondial secret, a cărui esență nu se cunoaște nici în prezent. Nu este un secret faptul că astăzi există țări, dar, de fapt, protectorate, în care lumea din spatele culisei testează noi metode de gestionare și influență socio-politică asupra populației. Foarte puțini oameni știu care sînt aceste zone-proiect și cine se află în spatele gestionării lor. Merită să ne amintim de cunoscuta lucrare "Lignes d'Horizon" a lui Jacques Attali, consilierul președintelui Franței, Francois Mitterrand, și președinte al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în care sînt reflectate planurile de gestionare a matricei politice mondiale. Unii cred că este vorba de un proiect sionist, dar nu este așa. Căci atunci, la sfîrșitul secolului al XX-lea, în timpul agresiunii armate a Statelor Unite și a aliaților săi împotriva Iugoslaviei socialiste și federale, conducerea Israelului a sprijinit guvernul și poporul Iugoslaviei, condamnînd agresiunea și furnizînd sateliți și televiziuni pentru mass-media iugoslave.

Cum s-a întîmplat totul

Dar să revenim la subiectul principal al studiului. La 24 martie 1999, secretarul general al NATO, Javier Solana, a ordonat comandantului forțelor NATO din Europa, generalul american Wesley Clark, să lanseze o operațiune militară împotriva Iugoslaviei. În seara aceleiași zile, Belgradul, Pristina, Uzice, Novi Sad, Kragujevac, Pancevo, Podgorica și alte orașe au fost supuse unor lovituri aeriene. Președintele Rusiei, Boris Elțîn, a venit cu o adresare către lume în care îi cerea lui Clinton să nu facă acest pas tragic. Prim-ministrul Rusiei, Evghenii Primakov, care se îndrepta într-o vizită în Statele Unite, a întors avionul deasupra oceanului Atlantic și a revenit de urgență în Rusia. A început o agresiune împotriva unui stat suveran, care a dus la înfrîngerea acestuia și la scăderea în continuare a puterii slavilor de sud. Bombardamente masive s-au năpustit asupra orașelor iugoslave, a fost distrusă infrastructura și obiectele civile. Forțele părților nu erau egale.

În timpul operațiunii, care a durat 78 de zile, avioanele NATO au efectuat 35.219 zboruri, au fost aruncate și lansate peste 23.000 de bombe și rachete, iar tonajul total al bombelor lansate este estimat între 22.000 și 80.000 de tone. Dintre acestea, americani au lansat 218 rachete de croazieră de pe mare asupra a 66 de ținte și 60 de rachete de croazieră - lansate din aer, iar Marea Britanie a lansat 20 rachete de pe un submarin.

Oficialii iugoslavi au declarat că statul a estimat pagubele provocate de bombardamente la aproximativ 100 de miliarde de dolari. În 2006, Partidul Liberal-Conservator din Serbia a estimat pagubele aduse economiei, inclusiv pierderile indirecte, capitalul uman și scăderea PIB-ului, la 29,6 miliarde de dolari.

Ceea ce le este permis unora, nu este permis altora

În același timp, trebuie să remarcăm un alt aspect geopolitic și juridic important. NATO nu a primit sprijinul Consiliului de Securitate al ONU pentru utilizarea forței în Iugoslavia. Mai mult, NATO nu a declarat că a avut loc un atac armat asupra unui alt stat. Cu toate acestea, susținătorii săi spun că acțiunile NATO au fost în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, deoarece Carta ONU interzice atacurile neprovocate doar din parte anumitor state. De asemenea, Organizația Națiunilor Unite consideră NATO drept un acord regional în conformitate cu articolul 52 al ONU, care îi permite să rezolve probleme legate de menținerea păcii și securității internaționale care îi convin pentru acțiunile regionale, cu condiția ca astfel de acorduri sau instituții și activitatea lor să fie în concordanță cu scopurile și principiile Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, în ceea ce privește politica ONU privind intervenția militară prin intermediul acordurilor regionale, articolul 53 din Carta ONU, prevede că, Consiliul de Securitate va folosi, dacă este cazul, asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constringere sub autoritatea sa. Nici o acţiune de constringere nu va fi însă întreprinsă, în temeiul acestor acorduri regionale sau de către organismele regionale, fără autorizaţia Consiliului de Securitate.

Din nou nedreptate. Fără o aprobare din partea Consiliului de Securitate al ONU, invazia unui stat suveran trebuie definită ca fiind o agresiune nedreaptă. După război, Tribunalul Internațional a declarat următoarele în privința fostei Iugoslavii: "Au fost formulate acuzații potrivit cărora, din moment ce utilizarea forței de către NATO nu a fost autorizată de Consiliul de Securitate sau în legitimă apărare, aceasta a fost ilegală și, prin urmare, toate măsurile de forță luate de NATO au fost ilegale. Aceste afirmații justifică scurta deliberare jus ad bellum. Pe scurt, jus ad bellum se referă la condițiile în care statele pot recurge la război sau la folosirea forței armate în general, consacrate în Carta ONU. În general, statele pot folosi forța în legitimă apărare (individuală sau colectivă) și pentru foarte puține alte scopuri. În special, este intens dezbătută legitimitatea presupusului temei pentru bombardamentele NATO, intervenția umanitară fără autorizarea prealabilă a Consiliului de Securitate".

Nu este aceasta o manifestare a nedreptății politice? Țările au dreptul de a folosi forța în autoapărare! Ce fel de definiție este aceasta și ce fel de alibi politic este acesta? Oare Iugoslavia a invadat SUA, Marea Britanie, România? Ea nu a făcut decît să restabilească ordinea pe teritoriul său suveran. Oare ea a declarat război acestei coaliții și NATO? A pretins la teritoriile SUA și la ale altor mari puteri? Și cum ar fi acționat aceleași SUA în această situație? Ca în cazul masacrului de la Wounded-Knee. Astăzi, puțini își mai amintesc de ultima încercare a populației indiene din SUA de a-și crea propriul stat independent, însă ea este foarte indicativă.

În anii '70, războaiele dintre urmașii coloniștilor europeni și populația nativă a Statelor Unite păreau că au plecat de zeci de ani în istorie, sînt de domeniul literaturii de aventuri și al filmelor western. Indienii americani au fost alungați în rezervații, unde, în mare parte, duceau o existență mizerabilă, devenind treptat bețivi. Cu toate acestea, în iarna anului 1973, ei au făcut o ultimă încercare de a-și proteja drepturile pe cale armată, într-un loc în care strămoșii lor fuseseră masacrați cu mult timp în urmă și, în același timp, într-unul dintre cele mai sărace colțuri ale țării, unde existența era fără speranță și unde îi așteptau doar decăderea și dispariția. Conflictul cu guvernul federal și cu unii dintre membrii tribului lor a durat 71 de zile și a fost ultima revoltă de acest fel din Statele Unite.

În această țară, nedreptatea în raport cu populația indigenă din SUA s-a manifestat încă din cele mai vechi timpuri. Nimic nu s-a schimbat nici în secolul al XX-lea. Ei au fost oprimați, forțați să trăiască în rezervații sărace - și asta pe pămîntul lor natal! Nici măcar administrația și armata franceză din Louisiana de acum două secole nu au subjugat acest popor iubitor de libertate. Francezii au încheiat tratate de prietenie și pace cu triburile indiene. Cu totul altfel erau anglo-saxonii și trupele Statelor Unite care i-au înlocuit, țară în care la intrarea în hanuri atîrnau pancarte cu inscripția " Intrare interzisă cîinilor și indienilor ". Timp de un secol, triburile indiene au tăcut, dar viața lor era insuportabilă.

În cele din urmă, indienii din tribul Lakota s-au răsculat împotriva politicii nedrepte a administrației locale din Dakota de Sud și a rezervației. Revolta lor disperată a fost înecată în sînge cu ajutorul unei armate de rezerviști, polițiști și elicoptere.

Mai îngrozitor este faptul că și acum, în 2024, rezervația Pine Ridge rămîne una dintre cele mai sărace zone din Statele Unite. Speranța medie de viață aici pentru bărbați este de doar 48 de ani, iar pentru femei - 52 de ani. Rata mortalității infantile este de 5 ori mai mare decît media pe țară, iar rata sinuciderilor este de 4 ori mai mare decît media în țară. Alcoolismul este o problemă în 85% din familiile celor 20.000 de persoane care trăiesc aici.

Dar se primește că SUA își putea apăra teritoriul, ordinea internă și de stat, iar Iugoslavia – nu putea. O politică a standardelor duble. Așa cum spunea pe bună dreptate scriitorul ceh Karel Čapek, "Guvernul legitim este cel care deține superioritate în artilerie".

Va triumfa oare dreptatea?

Așadar, Iugoslavia a căzut în iunie 1999. A fost distrusă o țară a cărei singură problemă era că încerca să-și păstreze suveranitatea și integritatea teritorială. Vechii romani nu degeaba au inventat zicala Quod licet Jovi, non licet bovi ("Ceea ce este permis lui Jupiter nu este permis taurului"). Aceasta este esența geopoliticii moderne și a dreptului internațional.

Lovitura finală împotriva a ceea ce a mai rămas din statalitatea și umilirea sîrbilor a fost secesiunea Kosovo albanez, care a fost salutată de comunitatea internațională. În toate acestea, interesele populației slave din Kosovo și Metohija nu au fost luate în considerare. Au fost pur și simplu ignorate.

Au trecut ani de confruntare între sîrbi și albanezi în această provincie. Nimeni nu s-a gîndit la soarta populației sîrbe. Distrugerea bisericilor, a mănăstirilor ortodoxe, a orașelor și satelor cîndva înfloritoare a devenit o realitate pentru acest pămînt. Sîrbii au trăit și trăiesc acolo cu o frică totală de viitor. Dar ei rezistă, pentru că pentru acest popor, acesta este un pămînt sfînt. Bătălia de la Kosovo a avut loc acolo în 1389, cînd eroica și muribînda Serbie, după ce a pierdut bătălia în fața turcilor, a reușit să îl ucidă, unica dată în istorie, pe sultanul turc Murad.

Așadar, să continuăm. Timp de aproape 10 ani, Kosovo a rămas în mod oficial parte a Serbiei, dar, de fapt, a devenit un protectorat internațional. O parte semnificativă a populației sîrbe a părăsit provincia. Sîrbii care trăiesc compact în nordul Kosovo nu recunosc nici astăzi jurisdicția acesteia. În regiune sau rămas observatori ONU din cauza pericolului unor noi confruntări interetnice.

La 17 februarie 2008, Kosovo și-a declarat unilateral independența. Pînă în prezent, aceasta a fost recunoscută de 99 de state membre ale ONU, deși relații diplomatice cu Kosovo mențin 108 din cele 193 de state ale lumii.

Astfel s-a încheiat divizarea Iugoslaviei înfloritoare, cea mai democratică, independentă și pro-occidentală țară din lumea socialistă, lider al Mișcării de Nealiniere, care a rămas în istorie odată cu înfrîngerea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.

În acești 25 de ani, nedreptatea a rămas nepedepsită. Dar să sperăm că dreptatea se va întoarce în casa europeană, în politica lumii occidentale și în comunitatea mondială. Căci, de la Renaștere și titanii umanismului, lumea occidentală și Europa, în special, este citadela civilizației moderne. Aș vrea să cred că nu ne înșelăm și că nu avem de-a face cu o fantomă a trecutului, cu ecoul stins al unei lumi care a dispărut de mult în neființă, care bate ultimul cui în sicriul societății europene tradiționale, al propriei identități și al memoriei sale istorice.

Veaceslav Matveev