Potiomkin de Basarabia. Cine este el?

Foto: blogspot.com

Anghelina Taran

Mulţi, probabil vor fi de acord cu afirmaţia că în ultimii ani, Moldova şi Chişinăul nu are noroc de conducători – nu sînt printre ei oameni de stat, care s-ar gîndi nu doar la ei şi la partidele lor, dar şi la ţară, la popor şi viitorul lor. În acest context, exemplele pozitive de administrare a ţinutului şi a oraşului nostru vin ca un reproş din trecut. Un asemenea exemplu este guvernatorul Basarabiei Pavel Fiodorov.

Anul acesta se împlinesc 225 de ani de la naşterea lui, fapt ce este un bun prilej pentru a ne aminti despre meritele lui Fiodorov în faţa Basarabiei. Activitatea lui în postul de guvernator a fost studiată în baza materialelor de arhivă din Chişinău, Odesa, Nikolaev şi Ismail de către cercetătorii moldoveni Zinaida Matei şi Vladimir Tarnachin. Rezultatele studiului au fost prezentate în cadrul şedinţei clubului literar-istoric al Comunităţii Ruse „Rusia-Moldova: oameni, evenimente, fapte”, dedicat lui Fiodorov (1791- 1855). Multe fapte din viaţa lui sînt foarte actuale şi astăzi.

În aşteptarea lui Potiomkin

Pavel Fiodorov a fost numit în funcţia de guvernator al Basarabiei pe 28 august 1834. Ce fel de om a fost? De la vîrsta de 17 ani, Fiodorov a participat la acţiunile militare împotriva turcilor în Moldova şi Valahia, din 1812 – în războiul împotriva lui Napoleon. A fost rănit de trei ori. În 1819, la vîrsta de 28 de ani, a abandonat cariera militară, din motive de sănătate, avînd rangul de locotenent-colonel şi a fost numit şef de poliţie în oraşul Nikolaev. Unul dintre contemporani scria: „Şeful poliţiei era Pavel Ivanovici Fiodorov, un om deştept, capabil, activ şi respectat de toţi. Trebuie să recunosc că pe timpul lui, poliţia se remarca prin ordine. Oraşul era menţinut în curăţenie şi ordine, infractorii tremurau, iar rezervele alimentare şi de alt ordin erau vîndute la preţuri rezonabile”. În anul 1933, el a primit gradul de general-maior şi numit comandant al oraşului Nikolaev.

Pentru ţinutul nostru, 20 de ani de guvernare ai lui Fiodorov au fost o perioadă de dezvoltare dinamică. Pavel Fiodorov l-a preluat într-o stare deplorabilă, ceea ce nu era de mirare, deoarece după anexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus în1812, nu a trecuse prea mult timp de la eliberarea ei de sub jugul turcesc.

Scriitorul contemporan Storojenko scria despre acele timpuri: „Toţi aşteptau un om, care prin energia sa debordantă ar fi putut trezi la viaţă forţele culturale ale ţării. Şefimea de la Chişinău şi din Basarabia trăieşte doar pentru sine. Şeful poliţiei depinde de guvernator, iar guvernatorul, în afară de abuzuri, nu poate face nimic util fără autorizaţie. Debandada în administrarea regiunii se vede chiar de la intrarea în oraş şi vizitarea locurilor publice. Nu există nici lege, nici adevăr. Guvernatorii, privind locurile publice, speriindu-se de întuneric, fugeau. Erau lăsate baltă dosarele, ele se acumulau. Iar mijloacele, care erau investite aici cîndva, dispăreau fără urmă. (au trecut 200 de ani, dar ce s-a schimbat, unde sînt banii donatorilor, alocaţi pentru diferite proiecte? – n.a.).

…Aici este nevoie de un guvernator vestit, bogat, altfel, Chişinăul, cu timpul, se va transforma într-un sat. Basarabia are nevoie de un Potiomkin şi el a apărut în persoana guvernatorului miliar Pavel Fiodorov”.

De notat că guvernatorii Basarabiei ocupau această funcţie din 1812. În obligaţiilor lor intra amenajarea ţinutului, asigurarea legalităţii, protecţia supuşilor de abuzuri şi birocraţie, asigurarea rezervelor de stat în cazul situaţiilor excepţionale, colectarea la timp a impozitelor, exercitarea obligaţiei militare etc.

Cum a început dezvoltarea Chişinăului?

În ajunul sosirii lui Fiodorov în Basarabia, pe 2 august 1834, ţarul rus Nikolai I a aprobat un nou plan urbanistic al Chişinăului. Pînă atunci, capitala noastră de dezvolta după planul guvernatorului regiunii Basarabene Bahmetiev, ce ţinea doar de partea lui superioară. Partea inferioară – zona meşteşugarilor, cu stradele, numeroase construcţii mici, căsuţe semi-bordei, rămîneau în aceeaşi situaţie.



Conform noului plan urbanistic, vechile cartiere urmau a fi lichidate, iar în schimbul lor de introdus cartiere noi, dreptunghiulare. Iar pentru prima dată, au fost instalate denumirile de străzi, pentru că străzile puteau purta numele locuitorilor lor. Pe acest plan a fost menţionate gospodăriile armenilor şi locurile libere, alocate pentru spaţiile publice. Catedrala cu clopotniţa sînt notate ca o construcţie finisată, iar porţile sfinte încă nu erau.



Cînd Fiodorov s-a apucat de realizarea acestui plan, în partea superioară a oraşului au fost depistate neajunsuri – terenul destinat oraşului nu era nivelat, acolo erau dealuri şi văi. Unele trebuiau acoperite, iar altele – nivelate. Totodată, nu era un sistem de scurgere a apelor. Primăvara, în timpul topirii zăpezi, partea inferioară a oraşului era inundată, la fel şi toamna, cînd cădeau ploi abundente. Contemporanii scriau că oraşul se îneca în bălegar şi gunoi.

Principala sursă pentru gospodăriile orăşenilor era rîul Bîc. Pe malurile lui puteau fi păscute animalele, vitele beau apă din el, gospodinele îşi spălau rufele, cineva curăţea pieile, înmuia lîna. Însă această apă nu era bună de băut. De aceea, noul guvernator a început amenajarea unei surse de apă potabilă mai jos de biserica Măzărache, unde apa putea fi preluată din 40 de orificii. Într-o imagine de la sfîrşitul sel. XIX se vede Marele havuz, de unde oamenii luau apă.



Tot în 1834, conform unei dispoziţii a lui Fiodorov, la poalele bisericii Măzărache, a fost construită o scăldătoare, numită ulterior baie pentru nobili, iar proprietarul acesteia era negustorul Savva Dobromirov.

În anul 1835 Fiodorov a întreprins măsuri pentru înlăturarea neajunsurilor existente – au fost nivelat şi presate terenurile, acoperite gropile, construite scurgerile pentru apă. La Chişinău au început să apară construcţii private, clădiri publice şi de cult – biserica luterană, un locaş catolic, un club, şcoală pentru funcţionari de cancelarie, o staţie de pompieri cu un punct de observaţie, clădirea poliţiei orăşeneşti şi un spital militar.





Maşina birocratică a început să funcţioneze

Fiodorov ştia că în locurile publice, lucrurile nu se urneau din loc. El se interesa ce îi împiedica pe oameni să-şi îndeplinească corect obligaţiile? S-a constatat că aceştia nu au nici cărţi necesare, nici forme pentru documentaţie. Ele trebuiau tipărite în cantităţi enorme. Tipografie nu era, funcţiona doar una, pe lîngă Eparhia Chişinăului. Guvernatorul a început să facă demersuri pentru construcţia unei tipografii de stat şi a solicitat un împrumut. I s-au alocat 2000 de ruble pe opt ani. Tipografia a început să funcţioneze în acelaşi an. Întreprinderea avea multe comenzi și a reușit să achite creditul înainte de termen. Și toate locurile publice au fost echipate cu toate cele necesare.

Contemporanii menționau: „Fiodorov știa prețul ordinii și acurateței, el obținea rapid succese”. În anul 1835, guvernatorul a atras atenția asupra faptului că la deschiderea bibliotecii publice în 1832, au fost colectate donații, în total fiind adunate 700 de ruble în asignații, care nu au fost cheltuite. Pavel Ivanovici a direcționat acești bani pentru copertarea cărților, pentru că acestea se uzau repede.

Catedrala mitropolitană și Arcul de Triumf

În anul 1836, este finalizată construcția Catedralei, începută în 1830. La 40 de m de ea a fost înălțată o clopotniță.



În cetatea de la Ismail în 1838 au fost turnate cinci clopote pentru ea – de 400, 200, 100, 50 și 25 de puduri. Cînd au începută să le atîrne, patru au trecut prin deschizături, iar unul a rămas în fața pieței din fața Catedralei, deoarece nu a încăput în clopotniță. A stat așa un an și jumătate, pînă cînd guvernatorul nu le-a propus arhitecților să găsească o soluție și poate să construiască pentru acest clopot o intrare separată. El nu a fost cedat nimănui, pentru că pe el era inscripția: „Din mărinimia lui Nikolai I pentru Catedrala din Chișinău. 1833”.

La concursul proiectelor arhitecturale a cîștigat proiectul lui Luka Zaușkevici. În anul 1840, a început construcția Arcului de Triumf, iar în 1841 a fost finalizată. „Pentru ca acesta să capteze atenția locuitorilor Chișinăului, Fiodorov a cumpărat un orologiu din Austria, care a devenit încă un punct de atracție”.



Clopotul din arc a fost numit în popor purpuriu, el bătea la fiecare jumătate de oră. Locul în jurul catedralei a devenit foarte frumos, deoarece în jurul lui s-a întins bulevardul Nikolai, care după frumusețe se considera unul dintre primele în orașele din guberniile de atunci.



Revenind în anul 1836, putem menționa că a fost finalizată și construcția Bisericii Haralampie (în partea de jos a Chișinăului), pe str. Zolotaia (în prezent, Alexandru cel Bun). Și în același ani, guvernatorul civil Fiodorov a fost numit și guvernator militar al Basarabiei. Acest fapt îi oferea mai multă independență în acțiuni.

Facilități pentru construcții

Am dori să menționăm faptul că din 1 ianuarie 1836, oamenii înstăriți, care au procurat în perioada facilitară clădiri, tarabe, fabrici sau uzine, erau eliberați de taxele locale pe întreaga perioadă. În anul 1838 a fost emis decretul privind măsurile de stimulare pentru a-i încuraja pe locuitorii Chișinăului să construiască. În special, toți negustorii, care au început construcția în 1839, primeau o facilitate de 10 ani la achitarea împrumutului. Sub construcții erau alocate terenuri gratuit. Această dispoziție a contribuit la apariția în orașul nostru a clădirilor capitale frumoase.

Dacă în 1834 (cînd Fiodorov a intrat în funcție) la Chișinău erau 2,5 mii de case, atunci peste 10 ani – deja 25 de mii, majorîndu-se de zece ori. În anul 1844, era deja un oraș, intersectat în diferite direcții de 90 de străzi și stradele late și drepte. Erau 15 piețe. În raza orașului funcționau 80 de fabrici și uzine. Totodată, iaci funcționau ateliere creștine și de meșteșugărit. Rîul Bîc era plin de mori. În fiecare an, populația Chișinăului sporea cu 2,5 mii de oameni, din contul celor veniți.

Acest exemplu din trecut privind stimularea investiților ne vorbește despre faptul că facilitățile au fost întotdeauna unmotor al dezvoltării. Și nu trebuie să inventăm bicicleta, pur și simplu oferiți-le investitorilor facilități (inclusiv celor locali) și ei vor veni cu banii lor în Moldova, pentru că le va fi convenabil să-și dezvolte afacerile aici.

Grijile orașului

În anul 1842, a fost construită un oficiu poștal, la marginea orașului a început construcția unei cetăți pentru deținuți (în prezent, izolatorul, situat lîngă memorialul gloriei militare).

Rîul Bîc în prezent curge pe o albie modificată de om, iar pe timpul el curgea în patru brațe și în regiunea gării se forma lacul de la Muncești. Se știe că pe acest lac, negustorul Constantin Rîșcan ținea două mori și pentru fiecare achita cîte 5 ruble pe an (atunci erau bani mari). Podurile peste rîul Bîc nu erau trainice, iar la revărsarea rîului, acestea erau spălate de apă. Iar pe timpul lui Fiodorov au fost construite 12 poduri – șase din lemn și șase din piatră. Contemporanii își aminteau că podurile construite pe timpul lui Pavel Ivanovici, erau fine, trainice și nu cedau celor mai bune instalații hidraulice.

Fiodorov acorda o mare atenție învățămîntului. La solicitarea lui în fața ministerului educației naționale a fost instituită o pensiune pe lîngă gimnaziul nr.1 de băieți pentru nobilii săraci. El planifica să instruiască acești copii gratuit, din contul statului, pentru ca după absolvirea acestei instituții ei să rămînă în Basarabia. Pavel Ivanovici vizita des acest gimnaziu, se interesa de procesul de studii și a propus introducerea unui nou obiect – jurisprudența. Unul dintre profesorii gimnaziului a întocmit programul de studii, iar peste un an de predare, au fost obținute rezultate minunate. În baza acestei experiențe, în anul 1844, în toate gimnaziile din Chișinău a început predarea jurisprudenței. De asemenea, pentru primul gimnaziu pentru băieți Fiodorov a procurat din mijloace proprii un cronometru, ce costa 300 de ruble – pe atunci o sumă enormă.
În 1839, a început să funcționeze școala evreiască pentru băieți. În același an, guvernatorul a prezentat superiorilor proiectul unui orfelinat pentru 50 de persoane. Din păcate, din cauza birocrației, doar peste 10 ani țarul Nikolai I a aprobat acest proiect. Și doar în 1857 a fost construit (arhitect Luca Zaușkevici), după moartea lui Fiodorov.

De asemenea, la solicitarea lui Pavel Ivanovici, în 1840, a fost creată o pensiune pentru fete Rezo. După acesta, au fost pensiuni de către văduva Farhi în 1841, pastorul Helvius în 1842 și domnișoara Jeannot în 1843.

Guvernatorul a participat la construcția bisericii catolice, deoarece vechiul locaș catolic nu putea adăposti numărul mare de nemți și polonezi, care au început să se mute cu traiul în Chișinău. Totodată, Fiodorov era interesat ca în centrul capitalie să fie construite doar clădiri frumoase. Dacă așa ar fi gîndit și actualul primar Dorin Chirtoacă – cel puțin nu am avea atîtea chioșcuri în centrul „capitalei europene”.

Pavel Ivanovici scria: „La Chișinău nu există o biserică catolică. Slujbele se țin într-o casă veche, mică, ce nu respectă nu doar rigorile unui locaș, dar și care urățește cea mai bună parte a orașului”. El înțelegea că acești enoriași nu vor putea colecta mijloace pentru construcția bisericii de aceea a oferit 10 mii de ruble în calitate de împrumut și 10 mii de ruble sub formă de grant – în contul achitării datoriilor la plata impozitelor din anii trecuți. Proiectul bisericii a fost elaborat de arhitectul din Sankt Petersburg Iosif Charleman. În anul 1839, Luca Zaușkevici a perfecționat acest proiect, iar în 1841 biserica a fost finalizată, iar pe 6 mai 1843 a fost sfințită. Cu această ocazie a fost organizată o sărbătoare, în clubul nobililor a fost oferită o cină festivă, deservită de bucătarul personal al guvernatorului. De asemenea, el a alocat din beciurile sale șampanie și madera.



Acestea sînt doar o parte din exemplele activității lui Fiodorov la Chișinău.

În beneficiul regiunii Basarabene

Pe atunci, Nistrul nu era navigabil pe toată lungimea lui, de aceea, pentru îmbunătățirea transportului mărfurilor spre Marea Neagră, de-a lungul rîului a fost construit un traseu pe uscat, destinat remorcării de către oameni sau cai a navelor. Astfel, în Basarabia erau transportate lemne, cărbuni, grîu și alte încărcături, ceea ce a contribuit la dezvoltarea localităților rurale.

Pe 29 noiembrie 1835, lui Fiodorov i s-a indicat să cumuleze și funcția de edil al orașului Ismail. Pe timpul aflării lui la cîrma acestui oraș, au fost construite 12 biserici, 33 de uzine, 70 tarabe, 78 de magazine. Dacă în 1835, în Ismail erau 12 227 de locuitori, atunci în 1843 numărul lor a crescut pînă la 39 609. Pavel Ivanovici a contribuit la amenajarea orașului încă pînă la venirea în Basarabia, în 1922, cînd era șef de poliție la Nikolaev, gubernia Herson, cînd a alocat 10 mii de ruble pentru înălțarea catedralei Acoperămîntului Maicii Domnului (construit din donații).



Locuitorii Ismailului își aminteau de el: „În funcția de edil al orașului Ismail, Fiodorov era un om onest, își îndeplinea cinstit obligațiile și avea capacități extraordinare”.

În 1836, generalul-guvernator din Novorossiisk și șeful regiunii Basarabia, ducele Voronțov, vizitînd Basarabia, a scris un raport privind transformările ce au avut loc acolo ministrului de interne Bludov. Ministrul, la rîndul său, a răspuns. „Cu o deosebită plăcere am văzut în acest raport că cea mai mare parte a gestionării regiunii în privința colectării arieratelor, anchetării dosarelor penale și liniștii publice au arătat cele mai satisfăcătoare succese ale dispozițiilor locale”.

Dar cum se făcea că odată emisă, dispoziția era executată în toată Basarabia? S-a constatat că Fiodorov în fiecare vară mergea prin toată regiunea și peste tot se familiariza cu starea lucrurilor, nu există vreo tergiversare sau birocrație. El trimitea în prealabil scrisori, ce se numeau „Privind aducerea treburilor în ordinea cuvenită” și singur purta corespondența cu birourile guvernamentale. Se pare că și actualilor conducători nu le-ar strica să se chibzuiască asupra modului de gestionare a lucrurilor.

În 1837, pentru toți guvernatorii a fost emisă o circulară de la ministrul Bludov privind colectarea informațiilor istorice unice privind toate facilitățile existente în Basarabia, legende și basme. Timp de un an, Fiodorov a reușit să colecteze date foarte interesante despre ținutul nostru, care au încăput pe 107 pagini.

În localitatea Vilcovo (în prezent, situată în Ucraina, iar atunci ea intra în județul Akerman), locuitorii știau că în orice moment se puteau adresa lui Fiodorov și el le soluționa problemele din mers. „El era iubit, cum copiii își iubesc tatăl și știau că în orice situații complicate ei se puteau adresa la el”, scriau contemporanii. Despre care dintre actualii conducători ai țării putem spune că este iubit ca un tată pentru grija manifestată de el?

În anul 1843, Pavel Ivanovici menționa că primăria din Vilcovo, pentru majorarea veniturilor, cu acordul comunității, a instituit o taxă anuală de 2 ruble pentru fiecare gospodărie. În opinia lui, acest lucru nu era echitabil. „Trebuie să se ia în calcul nu numărul caselor, ci situația proprietarilor, adică dacă omul e mai sărac, atunci și suma trebuie să fie mai mică”, considera guvernatorul. Pentru localnicii, care trăiau din pescuit, el a obținut susținerea superiorilor săi și a obținut marcarea pe hartă a granițelor în limita cărora ei puteai printre pește pe Dunăre, adică, ei aveau probleme cu vecinii în acest sens. Iar în 1848, Fiodorov l-a invitat pe arhitectul Dombrovski, care a efectuat un plan al orașului Vilcovo și pentru fiecare construcție ulterioară – planul cu indicarea terenurilor.



La Cahul

În 1838, Fiodorov a cumpărat pentru soția sa Ecaterina moșia Formoza (Frumoasa). În 1835, prin decretul țarului Nikolai I, moșia Frumoasa a obținut statutul de oraș județean. În 1838, Pavel Ivanovici s-a adresat țarului ca orașul Formoza să fie redenumit în Cahul – în cinstea victoriei armatei ruse asupra turcilor pe rîul Cahul. Guvernatorul a desenat pentru Cahul planul orașului (în culori) cu străzi largi, piețe. Acest plan se păstrează în muzeul orașului.


Sub conducerea lui Fiodorov, la Cahul au fost înălțate instalații civile, unități militare, izolator, au fost deschise școli de meserii, pe rîul Frumoasa funcționau cinci mori de apă.

În anul 1850, Ecaterina Fedotovna, din mijloacele proprii, a înălțat în centrul orașului o Catedrală din Piață Arhanghelul Mihail, în locul unei biserici din lemn. Dar după războiul din Crimeea (1853-1856), conform Acordului de la Paris, teritoriul Basarabiei de sud, împreună cu Cahulul a trecut în componența Moldovei, care era ocupată de turci, iar Fiodorova a fost nevoită să-și vîndă proprietatea.

De la cartofi pînă la lupta cu ciuma

În 1839, este instituită Camera proprietăților de stat din Basarabia. În acel an, Telenești obține statutul de oraș, iar prin el este realizat traseul poștal Chișinău-Bălți.

În anul 1841, în premieră apare serviciul poștal de distribuire a corespondenței prin orașele județene, este creată comisia silvică permanentă, care monitorizează tăierile ilicite de pădure.

Pe atunci, economia ținutului nostru se baza pe creșterea culturilor agricole. În special, era cultivat grîu, porumb, mei, orz, hrișcă, cînepă, in. Însă cartoful care a apărut aici în sec. XVIII nu s-a răspîndit atît de larg. Pavel Ivanovici înțelegea că lăsînd lucrurile în voia sorții, cartoful nu va căpăta popularitate. De aceea a fost desfășurată o campanie de informare a populației în tot ținutul. Astfel, datorită eforturilor guvernatorului, cartoful a devenit un bun supliment la pîne și a diversificat alimentația locuitorilor. Pentru creșterea cu succes a cartofului în regiunea Basarabiei, Fiodorov a fost mulțumit de țar.

În luna mai 1943, Fiodorov a primit o scrisoare de Kameneț-Podolski de la consilierul Kliuceariov, în care se comunică despre interceptarea unei convorbiri dintre anticarii din Odesa. Ei intenționau să cumpere anumite relicve religioase din Mănăstirea de la Țîpova, care nu are o conducere puternică. Fidorov imediat îi scrie arhiepiscopului de Chișinău și Hotin Dumitru Sulima, acesta – superiorului din Orhei, care vine personal la Țîpova și convoacă o ședință cu călugării. Aceștia sînt instruiți să nu ofere nicio relicvă din biserică. Unul dintre secretarii care au înregistrat acest dosar scria: „Cazul de cinci zile”. Cei din Odesa au rămas cu buzele umflate.

Cînd în regiune a izbucnit epidemia de ciumă, Pavel Ivanovici a reușit să-și protejeze populația. Purtătorii acestei boli puteau fi turcii, ce veneau din Moldova. Pentru a preveni răspîndirea acestei maladii periculoase, Fiodorov a ordonat să instaleze puncte de carantină pe Prut. El îi lăsa acolo pe turci cu lunile. Dacă cineva se îmbolnăvea, infecția nu se răspîndea mai departe. Datorită prevenirii răspîndirii epidemiei, Fiodorov a primit gratitudine din partea țarului.

***
În 1945, Voronțov este numit guvernator al Caucazului, iar în locul său, el îl recomandă pe Fiodorov. Pavel Ivanovici a ocupat acest post timp de 10 ani. Pe 25 august 1854 el a fost eliberat din funcția de general-guvernator al regiunii Novorossiisk și Basarabia și este transferat în componența senatului, lăsîndu-l în armată. Motivul demiterii nu se cunoaște. Dar, e foarte probabil că Fiodorov a dorit singur acest lucru, dacă ne amintim rănile lui și viața lui tumultoasă de slujire a Patriei, or, după demisie, el a trăit doar un an, decedînd pe 30 iulie 1855. Pavel Fiodorov a fost îngropat la Moscova, la cimitivul Novodevicie.

Potrivit mărturiilor contemporanilor, datorită spiritului și caracterului său combativ, Fiodorov se apuca de soluționarea problemelor cu o energie debordantă, se remarca printr-o atitudine umană față de populația, care i-a fost încredințată. Familia lui Fiodorov a servit drept exemplu de urmat a bunelor maniere, se remarca prin educație, se bucura de respect din partea societății. Pentru activitatea sa, Pavel Ivanovici a fost decorat cu distincții supreme ale Imperiului Rus, precum și cu ordinele Austriei și Turciei.