Dubla cetățenie – un bun democratic, pericol pentru securitatea statului sau un tribut modei de standard european?

Foto: presa-basarabia.com

Dumitru Barbalat

În multe țări care au un nivel înalt de trai dubla cetățenie este interzisă. Guvernul oricărei țări este interesat în cetățenii ei, pe care se poate baza. Bipatrizii – oamenii cu dublă cetățenie – prezintă un pericol real pentru securitatea, stabilitatea țării, dacă aceștia au acces la secretele de stat sau ocupă funcții de răspundere. Pentru ca, pe de o parte, să nu limiteze drepturile cetățenilor săi, iar pe de alta, să nu scape procesul de sub control, guvernele adoptă măsuri restrictive.

Despre variantele cerințelor față de dubla cetățenie

Într-un șir de țări dubla cetățenie este interzisă. Pentru obținerea celui de-al doilea pașaport, solicitanții trebuie să renunțe la cealaltă cetățenie. De la solicitanții de a obține cetățenia unei țări se cere ca aceștia să locuiască pe teritoriul ei o anumită perioadă, de la trei pînă la 12 ani. În unele țări, cetățeanul care are și altă cetățenie este privit doar ca cetățean al patriei sale. Sau în general, față de el se aplică măsuri radicale – el este lipsit automat de cetățenia țării sale.

În alte țări, cetățenilor altor state li se interzice să ocupe un șir de funcții politice sau publice. Cît privește politicienii și managerii, atunci se consideră că deținerea a două cetățenii contravine intereselor țării sale. Cînd o persoană, după obținerea altei cetățenii, activează în organele publice, pot apărea conflicte de interese, deoarece nu întotdeauna interesele statului lui coincid cu interesele altor state.

Mai există și opinia că persoana care are cetățenia altui stat este un potențial agent al acestei țări pe teritoriul statului său. Practica însă demonstrează că deținerea a două cetățenii nu are nicio legătură cu activitatea de subminare. Deși sînt frecvente cazurile cînd persoanele cu dublă cetățenie apără și promovează deschis în țara sa politica țării ai cărei cetățenie a fost dobîndită drept a doua sau a treia.

Uneori mai sînt adoptate legi potrivit cărora cei care au altă cetățenie sau permis de ședere, sau alt document valabil ce confirmă dreptul lor la aflarea pe teritoriul unui stat străin sînt obligați, într-un anumit termen, să depună la organele executive ale țării sale, abilitate cu controlul și supravegherea în domeniul migrației, o înștiințare despre deținerea altei cetățenii.

Din istoria dublei cetățenii

Pînă în a doua jumătate a secolului XX ideea că o persoană poate fi cetățean al mai multor țări, era irealizabilă și chiar nocivă. Tezele privind necesitatea interdicției dublei cetățenii se întîlnesc în documentele organizațiilor internaționale – Liga Națiunilor ONU și Consiliul Europei. În 1963 a fost chiar adoptată „Convenția de prevenire a cazurilor de cetățenie multiplă”. Aceste interdicții decurgeau din esența statului național care avea asemenea atribuite ca controlul spațiului politic, reglementarea vieții private a cetățenilor, integrarea teritorială maximă, frontiere netransparente, componența, preponderent uniformă dintr-o etnie etc. Iar deținerea cetățeniei unei sau altei țări fără alternativă îi oferea cetățeanului anumite drepturi juridice, economice și politice în schimbul loialității sale.

Situația a început să se schimbe odată cu accelerarea integrării politice și economice din țările Occidentale. Apropierea acestor state după cel de-al Doilea Război Mondial a creat premise pentru deschiderea frontierelor, crearea pieței comune de muncă și de capital.

Globalizarea a scos pe arena relațiilor internaționale doi noi actori – cu funcții supra-naționale – de tipul Uniunii Europene și a corporațiilor transnaționale, care au distrus monopolul statului național asupra controlului vieții private a cetățenilor și distribuirii bunurilor economice, politice și juridice.

În aceste condiții, cetățenia se transformă deja într-un instrument universal și mai flexibil, orientat spre interesele individului, dar nu ale statului, un element al legăturii mai mult simbolic decît real, al legăturii cu țara de origine. Specialiștii în teoria cetățeniei prognozează în general, crearea în viitor a unei piețe a cetățeniilor, unde statele vor concura energic pentru contribuabilii săi.

Acordul UE de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 și care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1993, prevedea crearea UE în următoarele condiții: Comunitatea europeană, politica externă, crearea și dezvoltarea pieței comune, securitatea comună și cooperarea în domeniul afacerilor interne (imigrația, azilul și vizele) și a justiției penale. Acordul stabilește cetățenia europeană și este chemat să consolideze drepturile și eforturile Parlamentului European, precum și lansează Uniunea Europeană valutară. Iar noutatea în privința cetățenei unei țări concrete a UE constă în faptul că cetățenii țărilor membre ale UE sînt concomitent și cetățeni și UE.

Prin ce este atractiv acordul UE de la Maastricht pentru cetățenii altor țări? Prin faptul că cetățenii UE au dreptul de a nu fi discriminați pe criterii naționale, să se deplaseze și să trăiască liber în țările UE, precum și să voteze și să participe la alegerile locale și în Parlamentul European.

Ce atitudine au țările UE față de cetățenie și față ce dubla cetățenie

Cînd Letonia, Lituania și Estonia au devenit state independente, ele eliberau pașapoarte doar celor care a susținut testul la cetățenie. Testul nu a fost trecut atunci de 30% dintre locuitorii acestor țări. În prezent, numărul lor s-a redus în medie pînă la 7%. Acești oameni nu au pașaport al cetățeanului și, prin urmare, sînt lipsiți de dreptul de a vota, pretinde o funcție publică, iar pentru plecarea în UE ei au nevoie de viză. Totodată, Letonia, Lituania și Estonia sînt țări-membre ale UE și trebuie să respecte Convenția privind protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Astfel, se pare că țările-membre ale UE pot să nu respecte (încalce) Convenția față de cele 7% dintre locuitorii acestor țări (ce-i drept, ei nu sînt cetățeni) și pentru asta ei nu sînt certați și nici nu sînt rugați să plece din UE?!

În Austria sau Norvegia, dacă persoana primește cetățenia altui stat, el automat rămîne fără cetățenia Austriei sau Norvegiei. Or, Austria tot este membră a UE. Pentru a obține cetățenia austriacă, trebuie să investești în economia țării cel puțin $10,8 milioane. Iar investițiile trebuie să fie direcționate în proiecte și întreprinderi, ce aduc profit statului, altfel investițiile nu vor putea dobîndi cetățenia.

Într-o altă țară-membră a UE – Bulgaria – trebuie să obțineți permis de ședere, iar pentru aceasta trebuie să cumpărați obligatoriu obligațiuni de stat în valoare de 5121 de mii de euro și doar peste un an veți putea obține pașaportul de cetățean al Bulgariei. Totodată, investițiile trebuie să rămînă în țară cel puțin doi ani după obținerea cetățeniei.

În Marea Britanie, la fel țară-membră a UE, inițial trebuie să obțineți permise de ședere permanentă, pentru care trebuie să investiți 10 milioane de lire sterline și să așteptați doi ani sau 5 milioane de lire sterline și să așteptați trei ani. După procurarea obligațiunilor de stat, a acțiunilor companiilor britanice sau a fondurilor reciproce vă rămîne să trăiți în această țară încă cinci ani și doar după aceasta veți putea obține pașaportul și cetățenia Marii Britanii.

În Cipru, care la fel este țară-membră a UE, după 3-5 luni de așteptare și de procurare a imobilului în valoare de 2,5 milioane de euro, veți primi un pașaport nou cu dreptul de intrare fără viză în 151 de țări. Sau altfel: să dezvoltați propria afacere, investind cel puțin 5 milioane de euro și să procurați proprietăți imobiliare în valoare de cel puțin 500 de mii de euro. E de dorit să procurați ceea ce vă place, pentru că, deținînd deja pașaportul cipriot, nu veți putea vinde cele procurate.

În Canada, inițial trebuie să obțineți un permis de ședere permanent și să trăiți acolo cel puțin trei ani. Cetățenia o pot obține doar întreprinzătorii care vor putea demonstra legalitatea finanțelor, oferi un pachet de documente ce confirmă lipsa antecedentelor penale, precum și cei care sînt gata să dezvolte o afacere de cel puțin $300 de mii și să deschidă cel puțin un loc de muncă pentru un canadian. Altă variantă: să investiți cel puțin $400 de mii în economia țării, fără obligația de a avea propria afacere.

Moldova și România

Disputele în jurul obținerii cetățeniei în Moldova și România au loc începînd cu anul 1990. Legislația moldovenească privind cetățenia (1991, cu modificările și completările ulterioare) prevede o gamă întreagă de motive pentru obținerea statutului de cetățean. Printre acestea figurează obținerea cetățeniei prin naștere, în urma înfierii, la repatriere, în rezultatul primirii cetățeniei și în urma restabilirii cetățeniei. În timp ce legislația română prevede obținerea cetățeniei doar prin naștere, sau prin depunerea cererii de obținere a cetățeniei.

Cetățenii străini care locuiesc legal și permanent pe teritoriul RM, în baza cererii pot obține cetățenia moldovenească după principiul naturalizării, cu condiția că ei se află legal încontinuu pe teritoriul RM pe parcursul ultimilor 10 ani (pentru apatrizi, refugiați și persoane ce beneficiază de azil politic, acest termen constituie 8 ani), sînt căsătoriți cu un cetățean al RM timp de cel puține trei ani și pe parcursul ultimilor trei ani se află legal și permanent pe teritoriul RM; cunosc și respectă Constituția; au susținut testul la stabilirea nivelului de cunoaștere a limbii de stat, au surse legale de existență.

Legea prevede că procedura de stabilire a nivelului de cunoaștere a prevederilor Constituției și a limbii de către persoanele care au depus cererea de dobîndire a cetățeniei RM, este stabilită de guvern. Regulamentul respectiv a fost aprobat în noiembrie 2001, iar Agenția de Asigurare a Calității, care a fost abilitată cu primirea examenelor, a fost creată pe lîngă Ministerul Educației abia în 2006. În 2015, aceasta a fost redenumită în Agenția Națională pentru Curriculum și Evaluare.

Astăzi, dacă față de unele categorii ale cetățenilor Moldovei, care nu „au reușit” în toți acești ani să învețe limba, vom aplica cerințele legale ale Legii privind cetățenia în partea ce ține de cunoașterea Constituției și a limbii, atunci e puțin probabil că vor putea fi găsite argumente pentru păstrarea loialității de menținere a dreptului lor la cetățenie. Poate nu pentru toți, dar pentru tinerii și persoanele de vîrstă medie – precis.

În România este în vigoare legea din 1991, care prevede că cetățenia României este acordată în baza a două elemente: ius sangvinis (dreptul prin moștenire, de rudenie) pentru copiii cu părinți necunoscuți, născuți pe teritoriul României și ius soli (după locul nașterii, dreptul pămîntului). Înșiși românii afirmă că elementul „după locul nașterii” determină etnia, proveniența istorico-lingvistică și culturală a strămoșilor. Iar elementul „dreptul prin moștenire, de rudenie” – este populația unui anumit teritoriu, indiferent de etnia și cultura strămoșilor.

Astfel, etnia – elementul ce stabilește principala dovadă pentru determinarea cetățeniei, iar conform celui de-al doilea element, etnia nu mai este determinantă. Dacă pornim de la etnice, atunci în cazul oferirii cetățeniei române pe principiul etnic pentru locuitorii Republicii Moldova – din nou există o neconcordanță, deoarece etnia moldovenească cu rădăcinile ei în sec. XIV al mileniului trecut, este mai veche decît cea românească, avînd un stagiu de 150 de ani. Reiese că, potrivit acelorași definiții românești privind cetățenia, anume românii trebuie și pot obține cetățenia moldovenească, dar nu invers, cum prevede legislația românească și precum se propagă de către autoritățile și presa din România. Dar și de către unele autorități și publicații din RM, care nu s-au clarificat nici măcar în niște chestiuni elementare (sau nu doresc să facă acest lucru?)

Vecinul nostru promovează insistent politica de alipire și lichidare a statului străvechi Moldova, mergînd în întîmpinarea doleanțelor unor „frați” locali, unioniști și unor partide (legale?!), în schimbul unor beneficii viitoare ale apropierii de UE. Da, a existat statul Moldova, care s-a divizat și, ulterior, a rămas o altă Moldovă. Iar puțin mai tîrziu a apărut și statul România. Totodată, în istorie nu au existat cazuri ca un stat tînăr să încerce să-și „înghită” patria străbună.

Politica de alipire și lichidare a RM este promovată foarte abil, prin oferirea facilitară sau „restabilirea” cetățeniei statului vecin. Iar fostul președinte al României, în cadrul inaugurării, s-a scăpat cu vorba, declarînd că va deveni președintele tuturor românilor. Iar aceasta nu este altceva decît expansiunea în baza românizării vecinilor. De asemenea, trebuie să renunțăm la teoria și gîndurile că Moldova este un stat supus Imperiului Rus. Noi sîntem statul independent și suveran Moldova.

De ce să nu luăm exemplu de la vechea Europă? A existat o Austrie mare, cît toată Europa, apoi Austro-Ungaria. Astăzi, există UE, iar Austria este țară-membru. În Austria postbelică limba de studii la fel a fost numită de stat, dar nu austriacă sau germană. Iar astăzi, ei trăiesc foarte bine, fiind vecini cu aceeași nemți.

Există în legea românească un articol care permite autorităților să „restabilească” cetățenia pentru românii de pretutindeni, carte, din varii motive, pînă pe 22 decembrie 1989 (pînă la revoluție), au pierdut cetățenia română, indiferent de cetățenia lor actuală. Aceste reguli sînt valabile și pentru urmași. Ce-i drept, în lege nu se precizează pentru care perioadă „PÎNĂ în 1989” este valabilă prevederea. E puțin probabil că ei au avut în vedere perioada de pînă în sec. XIV al mileniului trecut!

În perioada 1 ianuarie 2002 – 11 aprilie 2016, cetățenia română a fost obținută de 385.167 de moldoveni , în proces de examinare erau 89.269 de cereri, dintre care pentru restabilirea cetățeniei – doar 761 de cereri. Adică, de fapt, autoritățile României nu „restabilesc” cetățenia, ci își oferă cetățenia, atrăgînd prin faptul că pașaportul românesc permite călătoria și munca în toate țările UE. Dar noi la fel avem regimul fără vize cu UE, iar cu ajutorul pașaportului biometric pot fi vizitate liber țările din zona Schengen. Politica vecinilor este construită astfel încît să majoreze, prin orice metode, cu 20% numărul cetățenilor României, adică cu aproape 2,5 de milioane de persoane.

Mai există un moment despre care tac atît autoritățile țărilor implicate în atribuirea cetățeniei duble, cît și cetățenii-bipatrizi. Este obligația lor față de patriile lor. Dacă omitem detaliile, atunci principalele obligații sînt apărarea Patriei (care dintre ele, în primul rînd, și care – în al doilea?), credință Patriei (iarăși aceeași întrebare retorică), respectarea Constituției (e puțin probabilă respectarea concomitentă a două Constituției, dar și a unui șir de convenții și directive ale UE) și, în sfîrșit, revenind la cele pămîntești – să achite impozitele la timp (deși aici e mai simplu – achiți la locul existenței activității antreprenoriale).

Dar cum rămîne cu contribuabilii de rînd? Ei primesc niște pensii și subvenții mizere de la fostul loc de muncă. Atunci de ce ei sînt atît de „necesari” altui stat? Doar în calitate de alegători gratuiți? Deoarece pentru ei nu sînt prevăzute nici chiar indemnizații minime pentru înmormîntare și nici locul de veci la cimitir. Și nici chiar vestitele pachete cu paste nimeni nu le aduce în ajunul alegerilor.

Ce am obținut în final?

Am obținut faptul că o parte a persoanelor ce dețin cetățenia română prejudiciază constant Republica Moldova, promovînd interesele țării vecine.

Membrii CC, care în ultimii ani au răsturnat Constituția, adoptînd hotărîri conform cărora Declarația de independență a fost pusă mai presus de Constituție. Totodată, Declarația nici nu este o lege organică, iar acest document conține prevederi ce pun la îndoială însăși restabilirea statalității RM.

Primarul capitalei și un șir de miniștri membri ai PL pledează deschis împotriva statalității și prejudiciază țara (are loc degradarea Chișinăului, degradarea armatei, degradarea sistemului educației etc.). Maia Sandu cu partidul său a pledat și pledează deschis pentru lichidarea statalității.

Asemenea exemple sînt o mulțime. Iar organele competente „nu observă” că, potrivit art. 337 „Trădarea de patrie” și art. 341 „Chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violență a orînduirii constituționale a Republicii Moldova” din Codul penal, aceste acțiuni constituie infracțiuni penale, iar, în funcție de gravitatea lor, trebuie pedepsite cu închisoarea de la trei pînă la șapte ani.

Și ce atitudine să avem noi, cetățenii de rînd, pornind de la această situație concretă, evident penală, față de organele competente, în a căror subordine se află acțiunile de acest gen? Ce concluzii se cer și ce atitudine să avem noi, care am trecut prima (din acest an) etapă de reorganizare a Procuraturii Generale, față de dubla cetățenie a acelor funcționari publici cu cetățenie dublă sau chiar triplă?

Situația e de așa natură, că nu există o garanție a aplicării pedepsei în cauze penale la nivel public. Iar în urma numirii în august a noului procuror general, nu se văd, deocamdată, premise spre o ameliorare a situației. Deși a fost majorate și statele de personal, și salariile. Și toate din cauză că „elita” politică moldovenească nu are voință politică de a studia la rece problema și de a-și înlătura propriile erori.

(Continuarea temei va urma)