Președintele poporului sau o nouă confruntare a „parlamentariștilor” și „prezidentofililor”

Foto: noi.md

Xenia Florea

Referendumul privind modul de alegere a președintelui concomitent cu alegerile parlamentare pe 30 noiembrie, nu va avea loc. Curtea Constituțională a respins săptămîna aceasta inițiativa PLDM și PLR privind referendumul republican. Inițiativa de revizuire a cinci articole di Constituție deși corespunde prevederilor constituționale, „contravine cerințelor privind termenele”. Conform art. 145 al Constituției, „referendumul republicat nu poate fi desfășurat timp de 60 de zile înainte și 60 de zile după data desfășurării alegerilor”. În plus, inițiativa conținea și unele carențe tehnice la alcătuirea sesizării.

Membrii PLDM, desigur, sunt nemulțumiți și indignați. Acuză CC în fărădelege. Amintesc referendumul constituțional de pe 5 septembrie 2010 și spun că vor insista asupra modificărilor în Constituție și a alegerilor directe a președintelui. Nu este exclus că referendumul privind modul de alegere a șefului statului, totuși, va avea loc. În vara anului 2015 – odată cu alegerile locale generale.

Republica Moldova a intrat din nou într-o perioadă de acutizare a vechiului conflict dintre „prezidentofili” și „parlamentariști”. Drept că de data aceasta contradicțiile de idei ale susținătorilor și adversarilor republicii parlamentare intră în contradicție cu alegerea europeană a partidelor de guvernămînt.

Preludiul

Republica Moldova a pășit pe calea republicii parlamentare (această reformă constituțională însă nu este finalizată) în anul 2000. Aspirația de a transforma Moldova cu orice preț din republică semi-prezidențială în una semi-parlamentară i-a jucat festa președintelui de atunci Petru Lucinschi. Nimeni nu vrea să împartă puterea. Nici Parlamentul.

În 1999, Petru Lucinschi a înaintat idea de transformare a Republicii Moldova dintr-un sistem mixt de guvernămînt în unul prezidențial. Pe 23 mai 1999, a fost desfășurat un referendum consultativ, în cadrul căruia, majoritatea alegătorilor au votat pentru o republică prezidențială. Însă rezultatele lui nu au fost aprobate: la urne au ieșit mai puțin de pragul minimi de atunci de 60% din cetățeni cu drept de vot.

„Parlamentariștii”, adică susținătorii republicii parlamentare, atunci majoritatea deputaților, care doreau să-l înlăture pe Lucinschi din politica mare. „Prezidentofilii” – Petru Lucinschi și un grup de susținători. În final, pe 5 iulie 2000, parlamentul a votat pentru transformarea Moldovei în republică parlamentară.

Palamentarișii din anul 2000 spuneau că au salvat țara de dictatură. Iar liderul comuniștilor Vladimir Voronin afirma că alegerile prezidențiale au fost pentru popor „o povară grea și inutilă”.

Susținătorii parlamentarismului din anul 2014 sunt aceiași comuniști (Vladimir Voronin deja a reușit să se pronunțe dur față de inițiativa PLDM și PLR); democrații (Dumitru Diacov: „Noi deja am avut doi președinți aleși de popor și de fiecare dată am avut probleme mari”) și liberalii (Mihai Ghimpu: „Pentru ca președintele să fie ales de popor, trebuie revizuite competențele lui, pentru că el va rămîne doar să împartă distincții”).

Totodată, spre deosebire de democrații, care au fost influențați de conjunctură (în 2009, contînd pe președinția lui Marian Lupu, ei făceau parte din tabăra prezidentofililor”), PCRM şi PLR au pledat întotdeauna pentru forma parlamentară de guvernare. Însă apare întrebarea: ce a împiedicat PCRM să finalizeze reforma constituţională, timp de opt ani, cînd în două parlamente consecutiv a avut majoritate parlamentară stabilă, mai ales în parlamentul din 2001-2005? Acest fapt ar fi permis evitarea problemelor politice pe viitor. Inclusiv a alegerilor parlamentare anticipate din 2009-2010.

Despre problemele privind orientarea „politică”

PLDM este consecventă în aspiraţiile pentru republica semi-prezidențială. Încă în anul 2008, Partidul Liberal Democrat a colectat 224,2 mii de semnături în susţinerea desfăşurării referendumului, principalele teme ale căruia trebuiau să fie revenirea la alegerile directe ale preşedintelui şi alegerea pe circumscripţii electorale a 50% dintre deputaţi, iar a celorlalte 50% - pe liste de partid.

Drept că semnăturile adunate de PLDM nu au mai fost trimise la CEC. Deoarece atunci acest lucru nu avea perspectivă şi, precum spunea Vladimir Filat, „cu 10 zile pînă la încheierea campaniei, CEC a dat de înţeles că sunt necesare 340 de mii de semnături, deşi art.141 al Constituţiei prevede 200 de mii”.

În ajunul referendumului constituţional din 5 septembrie 2010 (coaliţia de guvernare de atunci nu avea dubii în succesul acestuia), PLDM a pregătit chiar şi bannere „Filat –preşedintele nostru”, pregătindu-se de alegerile directe ale şefului statului.

Liderul PLDM nu şi-a mai schimbat opinia că preşedintele trebuie ales de către popor. Însă prin ideea sa de a schimba modalitate de alegere a şefului statului PLDM s-a împins singură într-o capcană politică, mergînd, de fapt, pe o cale anti-europeană.

Precum a scris recent pe reţelele sociale, analistul politic Alexei Tulbure, „partidul ce se întitulează principala forţă pro-europeană din Moldova, nu poate lansa iniţiative anti-europene. Alegerea preşedintelui prin vot direct este o practică, ce nu este deloc europeană. În majoritatea ţărilor europene, şeful statului (dacă acestea nu sunt monarhii) este ales de către Parlament. În al doilea rînd, Constituţia nu prevede procedura de modificare a sie însuşi prin intermediul referendumului. Constituţia în Moldova poate fi modificată doar în Parlament. Acest fapt este recomandat insistent şi structurile europene, inclusiv Consiliul Europei”.

Cînd în 2010, Curtea Constituţională a Ucrainei a anulat reformele constituţionale din 2004 şi a readus ţara la forma de guvernare prezidenţial-parlamentară, Kievul a fost supus unei critic dure din partea liderilor europeni pentru întărirea competenţelor preşedintelui. „În Europa nu există republici prezidenţiale”, a declarat ex-preşedintele Poloniei, Alexander Kwasniewski.

Într-adevăr, singura ţară a UE cu formă prezidenţială de guvernare este Franţa. Nu în zadar în toate ghidurile este scris că „republicile parlamentare se află, în special, în Europa, unde sunt puternice tradiţiile parlamentarismului”.

În cadrul acestor forme de guvernare, preşedintele este ales, de cele mai dese ori, de către Parlament (Grecia, Ungaria) sau de un for mai larg, ce include şi reprezentanţi ai subiecţilor federaţiei etc. (Germania, Italia).

Înainte, pînă la victoria definitivă a parlamentarismului

În încercarea de a-şi explica insistenţa în problema alegerii preşedintelui prin vot direct, liberal-democraţii spun că doar prin alegerea şefului statului de către întreg poporul pot fi evitate crizele politice, în care a ajuns ţara după trei eşecuri ale alegerilor prezidenţiale în Parlament în 2009-2010.

Criza parlamentară din 2009, într-adevăr, a demonstrat existenţa unor lacune în Constituţia ţării şi necesitatea înlăturării acestora. Însă înlăturînd o criză politică (incapacitatea Parlamentului de a alege preşedintele), alegerile directe ale preşedintelui pot genera imediat o altă criză (conflictul dintre preşedinte şi parlament).

Să admitem că în vara anului 2015, în Moldova va avea lor referendumul republican privind modul de alegere a şefului statului şi majoritatea celor veniţi la urne vot vota pentru alegerea preşedintelui de către popor. Dar pentru ce va răspunde în faţa poporului preşedintele ales de el, avînd actualele competenţe? Precum a menţionat exact Mihai Ghimpu – doar pentru împărţirea distincţiilor?

Dacă la alegerile prezidenţiale generale în Moldova va învinge cineva mai tînăr, mai activ şi mai ambiţios va actualul şef al statului, Nicolae Timofti, atunci el va fi limitat actualele competenţe, prevăzute de Constituţie. Şi, sub pretextul „eu trebuie să port o responsabilitate reală în faţa poporului care m-a ales”, el va cere extinderea competenţelor sale. În final, s-ar putea repeta situaţia din perioada 1999-2000, cînd ţara era bulversată de conflictele dintre preşedinte, parlament şi guvern, dar şi de dorinţa şefului statului de a întări puterea prezidenţială.

Dacă Moldova a ales calea republicii parlamentare, atunci ea trebuie să finalizeze această reformă. Cu atît mai mult, cu cît aceasta se înscrie perfect în cadrul „ideii naţionale” de integrare europeană a ţării.

Pentru a transforma definitiv Moldova în republică parlamentară, Constituţia RM trebuie perfecţionată. Liderul PPCR Iurie Roşca, care are o colecţie întreagă de Constituţii ale ţărilor cu formă parlamentară de guvernare în limbile engleză şi rusă, încă în anul 2009 spunea cum trebuie realizat acest lucru.

Înainte de toate, consideră Iurie Roşca, rolul preşedintelui trebuie nivelat odată şi pentru totdeauna. În republicile parlamentare existente, preşedintele niciodată şi în niciun fel de circumstanţe nu are dreptul să dizolve parlamentul. De ce? Pentru că e nonsens, cînd preşedintele dizolvă organul, care l-a ales. Dacă şeful statului are probleme, atunci el trebuie să se consulte cu poporul prin referendum şi doar dacă poporul va spune „da”, atunci să dizolve organul legislativ.

A doua problemă este modul de alegere a şefului statului. În republicile parlamentare, acesta prevede 2 sau chiar şi 3 trepte, una mai simplă decît alta – pentru a evita blocarea alegerilor prezidenţiale, aşa cum s-a întîmplat la noi. Spre exemplu, dacă, iniţial, în alegerile preşedintelui trebuiau să participe cel puţin 3/5 din deputaţi, atunci următoarea treaptă prevede deja 50+1 vot.

În Estonia, spre exemplu, există şi a treia treaptă de alegere a preşedintelui, dacă Parlamentul nu este în stare să aleagă şeful statului, atunci este convocată aşa-zisa Adunare Naţională, care emite verdictul privind o candidatură sau alta. Acest fapt contribuie la evitarea crizei politice şi parlamentare din ţară.

În cazul alegerii preşedintelui prin majoritate simplă (52 de voturi) a deputaţilor, mai este soluţionată o problemă: în acest caz în funcţia de preşedinte este aleasă nu o figură de compromis, doar de dragul evitării dizolvării parlamentului (aşa cum s-a întîmplat cu actualul preşedinte Timofti), dar un lider real al majorităţii de guvernare, care a obţinut sprijinul poporului în cadrul alegerilor parlamentare.

Astfel, ţinînd cont de experienţa acumulată de ţara noastră, putem spune că alegerile preşedintelui de către Parlament într-o republică parlamentară, cum este Moldova, constituie un factor de stabilitate.