Minciuna democrației: rădăcinile antice ale degradării puterii

Minciuna democrației: rădăcinile antice ale degradării puterii
Veaceslav Matveev

Democrația caracteristică civilizației noastre în istoria modernă și contemporană deja a existat în Roma și Grecia.

Elementele orînduirii democratice erau prezente la vechii germani și vechii slavi, dar și geto-daci. Dar oare această formă de guvernare a statului și societății este singura corectă, veșnică și cea mai umană?

Omul nu a evoluat

Toate discuțiile despre faptul că anterior democrația exista doar la triburile arhaice în orînduirea primitivă sînt minciuni. Ba chiar înmulțite cu prostiile despre teoria evoluției. Omenirea este cu mult mai veche decît raționamentele istoricilor din orînduirea primitivă.

Cele mai noi artefacte vorbesc despre faptul că obiectele de cultură și ale meșteșugurilor înalte se întîlnesc în straturile mai vechi decît limita apariției Homo Sapiens. Artefactele unei culturi înalt dezvoltate se întîlnesc în straturile arheologice ce corespund nu doar perioadei de pînă la potop, dar și erei glaciare și chiar perioadei de pînă la ea. Prin urmare, omenirea este mai veche decît se descrie în manualele contemporane, elaborate în baza unei înțelegeri secrete dintre evoluționiști și teologi. Ambele categorii sînt interesate să limiteze perioada antică a civilizației umane. Fiecare tabără are motivele sale.

Dar dacă omenirea s-a născut cu 10 mii de ani în urmă în rezultatul procesului evoluției și luptei cu forțele naturii pentru supraviețuire, atunci din timpurile Mesopotamiei, Akkadului și Egiptului, astăzi, conform teoriei evoluției, aceasta ar fi trebuit să se transforme în semizei. Însă nu se vede nicio evoluție. Aceasta o poate înțelege orice cercetător care a citit studiile despre hinduism și zoroastrism, ale teologiei egiptene și antice, lucrările lui Platon și Patanjali.

Pe parcursul acestor milenii, omul, în plan moral și intelectual, nu a crescut cu nicio iotă. Mai mult, secolele XX și XXI demonstrează că a venit perioada degradării. Azi nu mai există gînditori la nivelul lui Socrate, Platon, Pitagora și Aristotel, activiști spirituali de nivelul lui Hristos, Buddha sau Zoroastru, pictori și sculptori de nivelul lui Policlet, Peoniu, Fidas, Lisippus. Timpul nostru este nivelul pătratului negru al lui Malevici. Și acesta este simbolul și stigmatul nostru, codul de bare și diagnosticul nostru.

Oamenii antici nu cunoșteau democrația

Următoarea circumstanță importantă pentru studiul nostru. Acum 500 de ani existau două civilizații ce nu erau legate una cu alta – Eurasia și Africa și civilizația ambelor Americi. Timp de mai multe secole, acestea, practic, nu au contactat între ele. Or, cerealele, legumele și fructele lor erau diferite, ca și formele de economie. Astfel, civilizațiile din America de Mijloc – regiunea cultural-istorică de la centrul Mexicului pînă la Honduras și Nicaragua), avînd drumuri și scris, nu aveau căruțe, pentru că nu utilizau transportul cu roți. Ei știau roata pentru jucării și distracția copiilor, dar lor nu le venea în cap să folosească roata ca sistem de transport și mijloc de deplasare.

Aceste două lucruri vorbesc despre faptul că divizarea a două focare de civilizație a omenirii a avut loc în vechea antichitate, posibil în perioada antedeluviană. Or, potopul și era glaciară au distrus construcția societății primordiale, societății atlanților, care a precedat divizarea. Așadar, noi nu știam de roșii, porumb și multe altele, iar maya nu știau de cai.

Dar civilizațiile transatlantice nu știau nici de democrație. Iar aceasta înseamnă că ea a apărut cu mult mai tîrziu de divizare, deoarece orînduirea monarhică și teocrația sînt cunoscute ambelor maluri ale Atlanticii, iar democrația și republica – nu. Noi nu sîntem adepții formării multiculturale a omenirii. Ea, desigur, avea o sursă și o patrie unică. Însă democrația primitivă este o minciună. Ea nu a existat și nici nu putea exista. Democrația nu e primară. Începutul omenirii cunoaște doar monarhia și teocrația și nimic mai mult.
 
De unde s-a luat povestea despre democrație

Atunci de unde s-a luat această poveste dulce despre democrație ca salvatoare de toate relele sociale? Ea a apărut din lumea antică. Izvoarele acestei orînduri sociale trebuie căutate în Grecia și Roma. Dar nu în toată Italia, deoarece etruscii și latinii trăiau exclusiv într-o societate monarhică. Izvoarele ei trebuie căutate anume în Grecia și Roma.

Grecia, inițial, nu știa democrația. Ea era condusă de împărați. Logografii (istoricii timpurii) comunică despre împăratul Codrus – întemeietorul dinastiei alate la putere în Atena. Mai tîrziu, ea a fost detronată, dar grecii au păstrat statutul de regi, însă ei nu mai jucau rolurile-cheie în societatea din Atena. Acesta s-a păstrat și în alt oraș – Sparta, unde democrația îi viza doar pe spartani și în niciun caz pe iloții autohtoni. Roma, inițial, la fel cunoștea doar orînduirea monarhică. Primii au condus urmașii regelui Romulus din dinastia albaneză, apoi Roma a fost condusă de regii dinastiei Tarquinius, ce provin din orașul Caere. Aceasta era o monarhie destul de clasică, or, precum scria J.J. Frazer în lucrarea sa „Ramura de aur”, succesiunea era realizată pe linie maternă, adică puterea o primea cel care se căsătorea cu fiica ultimului rege.  

Lucius Tarquinius Superbus (Tarquin cel Mândru sau Tarquinius al II-lea), potrivit unei legende romane, ultimul, cel de-al șaptelea rege al Romei Antice, în perioada 534-509 î.e.n., era cunoscut prin tirania sa. El a fost exilat din Roma. După lovitura de stat sau mai exact după revoluție, în spatele căreia se afla familia lui Brut, în Roma a fost instaurată așa-zisa republică. Și aici se întîmplă lucruri interesante. Puterea vine sau de la Dumnezeu, sau de la popor, ceea ce constituie ideea de bază a democrației.

Romanii au instaurat democrația și republica, or, majoritatea savanților nu contrapun democrația și republica. Așadar, romanii și-au schimbat orînduirea de stat. Dar ei știau că puterea adevărată este monarhia. Ei credeau, de asemenea, că monarhia este binecuvîntată de zei. Fără sancțiunea lor sacră nu există imperium (principiul de bază al puterii). Cu puterea imperiumului erau abilitate magistraturile purtătoare ale autorității rămase după distrugerea monarhiei.

Monarhia a fost era divizată între consuli și adjuncții lor – pretori. Senatul doar îi aproba și nu era un izvor al puterii supreme. Puterea pentru romani oricum trebuia să aibă autorizarea zeilor, doar poporul nu avea asemenea competențe prin intermediul magistraturilor elective, el doar transpunea asupra lor imperiumul inițial, uzurpînd, practic, puterea. Dar înainte de a o uzurpa, aceasta trebuia obținută. Cum?

Foarte simplu. În primul rînd, romanii au păstrat titlul de „rege de sacrificiu” (care era adus drept sacrificiu), or, cel care nu conduce trebuie să fie responsabil pentru putere și greșelile acestei puteri. Zeii vor trebui să ceară socoteală de la cineva și cineva va trebui să răspundă în fața lor. Dar cum să alegi consulii, doi înalți magistrați ai Romei și adjuncții lor – pretorii și chestorii? În acest scop sînt create instituțiile de interrex (regi temporari). Primul interrex a fost ales după moartea lui Romulus, apoi acest lucru s-a repetat după moartea fiecăruia dintre regi. Această instituție s-a păstrat pe parcursul existenței republicii, cu diferența că interrecșii erau numiți de către membrii patricieni ai senatului fără tragere la sorți.

La alegerea interrexului se recurgea în cazurile cînd în anumite circumstanțe nu erau consuli sau ambii au murit, sau au căzut pe cîmpul de luptă, sau au demisionat. Regele temporar conducea cinci zile și dacă consulul nu era ales, atunci era desemnat un nou interrex din dinastia patriciană a Senatului. Deoarece Senatul nu era un organ electiv al Romei, ci introdus de dinastiile patriciene, din acesta nu făceau parte nici oameni simpli, nici plebei, nici venetici din alte comunități și orașe, atunci nu putea fi vorba despre o putere a poporului.

Romanii știau acest lucru și, de aceea, alegînd consulii, se bazau pe dreptul divin și pe puterea monarhică, ce purta un caracter limitat. Theodor Mommsen, în lucrarea sa fundamentală „Istoria Romei”, scrie: „Dreptul de a numi succesorul îl deținea nu regele, ci doar interrexul. De rînd cu ultimul în acest sens se afla și consulul. Însă dacă el nu făcea uz de dreptul său, atunci, ca și mai înainte, în funcție intra interrexul, așa că continuitatea necesară a funcției supreme era susținută și în forma republicană de guvernare”.

Așadar, pe de o parte – democrația și republica, iar pe de alta era necesară aprobarea zeilor, or, puterea provine doar de la ei, dar nu de la popor. Pentru menținerea legitimității sacrale, este numit interrexul sau un monarh temporar. Reiese că doar el, cu sancțiunea zeilor, putea transmite puterea consulilor. Despre ce democrație adevărată poate fi vorba aici? Mai degrabă, aici este o monarhie ascunsă, or, chiar și Roma știa că puterea e de la Dumnezeu, iar monarhul este reprezentantul lui pe pămînt.
 
Izvorul puterii nu e poporul, ci zeii.

Precum s-a menționat mai sus, Roma cunoștea titulatura „regelui de sacrificiu”. Laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 1902 pentru lucrarea „Istoria Romei” Theodor Momsen scrie: „Dreptul de a numi succesorul aparținea nu regelui, ci doar interrexului. De rînd cu ultimul se afla și consulul… Separarea puterii supreme de cea civilă (totodată, regele de sacrificiu nu a moștenit nici puterea laică, nici pe cea spirituală a regilor anteriori, ci doar titlul)”. „Puterea regală nu a fost anulată, ceea ce este demonstrat prin faptul că în perioada dintre regi era desemnat un interrex. Diferența era doar că, în locul unui rege pe viață, erau numiți doi pe an, care se numeau generali (praetores) sau judecători (iudices), sau pur și simplu consuli (consules). Republica se deosebea de monarhie doar prin principiile colegialității și schimbării anuale (T. Mommsen „Istoria Romei”, vol. I).

Dar de ce la Roma exista regele de sacrificiu? Răspunsul îl oferă Theodor Mommsen: „…hotărîrea că regele de sacrificiu (funcție creată pentru ca zeii să nu rămînă fără un intermediar dintre ei și popor) nu poate ocupa nicio altă funcție, deoarece acest demnitar era prima persoană în societatea romană, dar și cea mai neputincioasă”. Înseamnă că el totuși era necesar, și necesar ca un intermediar dintre zei și popor, care, chipurile, întruchipa sursa puterii.

Roma înțelegea că nu poporul este izvorul puterii, ci zeii și că trebuie instalat un rege de sacrificiu în calitate de intermediar. Fiindcă oricum puterea este de la zei și, prin urmare, de la unsul lor – regele, care în antichitate era considerat tată al comunității. James Frazer scria în acest sens următoarele: „Se pare că regele roman îl întruchipa, nici mai mult, nici mai puțin, decît pe însuși Jupiter”.

În acest caz, cum romanii, fiind un popor evlavios, au putut renunța la puterea divină a monarhiei? Inițial ei au săvîrșit o revoluție aristocratică, apoi, reducînd rangul regelui, l-au păstrat în mod deschis. Însă ei nu au putut renunța definitiv la intermediarul cu regii și Jupiter, iar mai tîrziu au încercat să restabilească instituția monarhiei.

Însă nici principele, nici împăratul dominatului (dominatul ca formă de guvernare în Roma Antică a venit în schimbul principatului) nu erau asemenea regi. Aceștia erau regele de sacrificiu și interrexul. Împăratul în general a provenit din magistratura extraordinară a dictatorului, adică un conducător temporar ales pe perioada războiului. El și era numit împărat. El nu purta puterea monarhică, ci era o magistratură extraordinară a Romei. Același lucru se referă și la principe ca primul consul. Dar el este ales de același interrex, adică de regele temporar.
 
Roma a fost o răscoală împotriva zeilor

Principiul puterii monarhice în forma manifestată nu a mai revenit în Roma, dar a rămas atîta timp cît au existat interrecșii. Aici putem concluziona că, de fapt, Roma a fost o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, sau mai exact împotriva zeilor tradiționali ai panteonului antic. De aceea, pînă la apariția tradiției statale creștine nu se putea numi putere, deoarece în lumea antică există o delimitare clară între stat și monarhie. Monarhia era o manifestare în timp și spațiu a voinței zeilor și a unsului lui Dumnezeu, iar statul este o orînduire organizată, ce nu prezenta în sine o verticală finalizată a puterii. Este germenul puterii, practic, autoguvernarea rurală și urbană.

Acest fapt și le oferea dreptul regilor Iranului și Parthiei, regilor galilor și geto-dacilor Burebista și Decebal să se opună expansiunii romane, fiindcă ei nu considerau necesar să se supună voinței unei comunități și unor consuli în a căror țară nu exista un principiu suprem al puterii. Potrivit teoriilor monarhice, doar monarhia este puterea adevărată pe pămînt. Nici faraonul nu era considerat monarh, ci era un zeu și preot suprem.
Vă închipuiți ce atitudine aveau liderii-regi ai geto-dacilor dau ai Iranului faţă de puterea autoproclamată a Republicii de la Roma? Ei pur și simplu nu o recunoșteau.

Există două drepturi asupra puterii – dreptul moștenirii și dreptul acaparării. Roma nu a avut niciodată dreptul de moștenire asupra pămînturilor din Marea Mediterană. De aceea, a fost nevoită să utilizeze dreptul acaparării, ceea ce a schimbat radical imaginea geopolitică a spațiului antic mediteranean.

Democrația aristocratică

În lucrarea sa „Istoria literaturii antice”, Boris Gilenson scrie: „Inițial, la Atena a guvernat basileus, adică regele, dar, treptat, el și-a pierdut influența, păstrîndu-și doar atribuțiile religioase (de cult). Întreaga putere de stat s-a concentrat în mîinile a nouă arhonți. La sfîrșitul secolului VII, arhontele Dracon a descris un șir de obiceiuri, conferindu-le putere de legi, instaurînd, practic sistemul judiciar și introducînd pedepse pentru furtul proprietății private”.

Vedem că și în Atena s-a păstrat titlul de rege (basileus), deoarece era rege prin moștenire. Însă el mai era necesar pentru justificarea puterii și a contactelor cu zeii Olimpului. Aristotel scrie în „Politica de la Atena” că funcția de basileus a fost moștenită de atenieni din timpurile mitologice, în timpul primilor regi legendari, adică termenul are o origine foarte veche. Șefii comunităților din Atena se numeau philobasileus. Iată definiția de basileus conform „Curții bizantine”, în sec. X: „Basileus este cel care a obținut puterea drept moștenire de la strămoși cu anumite restricții, iar tiran este cel care a uzurpat puterea cu forța. Dar ei (grecii antici) utilizează ambii termeni fără delimitare”.

În Sparta erau regi. Herodot scrie următoarele: „Doar regii judecă în asemenea probleme: despre fata-moștenitoare – cine urmează să o ia (drept soție) dacă tatăl nu a logodit-o cu nimeni, și despre căile statului. De asemenea, dacă cineva dorește să înfieze un copilm trebuie să o facă în prezența regilor”. Și alte democrații elene au cunoscut regii. În Tesalia, basileus era numit tagos – conducătorul ales pe viață a uniunii de la Tesalia.

Așadar, democrațiile antice din Grecia și Roma, bazîndu-se pe puterea poporului, practic, știau că poporul nu are nicio putere. Toată puterea este de la zei și de la bunăvoința lor asupra deținerii pămîntului și oamenilor. Restul era un paravan pentru linia sacră monarhică, ascunsă de ochii plebeilor și profanilor. Democrația în Grecia Antică nu era o democrație în sensul modern al cuvîntului. Posibilitatea de a influența asupra vieții societății o aveau un număr limitat de oameni – militarii din păturile aristocratice. Așa că aceasta este o democrație aristocratică sau relativă.

De ce a fost nevoie de ascunderea monarhiei sub democrație

Democrația în sensul modern, grecii ar fi numit-o oclocrație – puterea gloatei, dar acesta e un subiect al unui studiu separat. Dar de ce toate acestea au avut loc în lumea antică? De ce aveau nevoie orașele antice de acest joc? Pe de o parte, ele au fost rezultatul revoluției aristocratice și oligarhice a nobilimii locale. Dar asta nu e tot.

Marele filozof tradiționalist francez Rene Guenon scrie în lucrările sale despre așa-zisa revoluție a ostașilor (Kshatrya) împotriva preoților (brahmanilor), care ar fi avut loc în estul Asiei în mil. VII î.e.n. Înăbușirea ei de către prințul Rama a fost descrisă în lucrarea Ramayana.

Aici este importantă cunoașterea termenului „contrainițierea”, ceea ce înseamnă rezistența forțelor întunecate în fața cunoștințelor antice ale societății tradiționale. Prima manifestare globală a contrainițierii, potrivit lui Rene Guenon, era așa-zisa „Revoluție a ordinului Kshatrya (ostașilor) împotriva brahmanilor (preoților”.

Probabil, putem presupune că răscoalele aristocratice în spațiul antic mediteranean erau niște ecouri ale revoluției similare. Puterea regelui era inițial o instituție sacră și mult mai religioasă decît militară. Aceste revoluții erau îndreptate anume împotriva concentrării puterii militare și religioase.

Rene Guenon scria în acest sens: „Divizarea în caste, cu o diferențiere respectivă a funcțiilor sociale, conduce în cele din urmă la distrugerea unității primare; anume astfel are loc separarea celor două puteri – spirituale și laice, care în existența lor separată reprezintă, respectiv, funcțiile primelor două caste – castei brahmanilor și castei Kshatrya. Chiar și răsculîndu-se împotriva dominației spirituale, Kshatrya tindeau, mai degrabă, spre consolidarea învățăturii limitate, distorsionată de necunoaștere sau de negarea a tot ce nu se înscrie în nivelul fizic… După apariția sa, budismul în India a deveni una dintre primele manifestări ale revoluției Kshatriya împotriva puterii brahmanilor”. 

Marele tradiționalist din România, emigrantul și cercetătorul istoric Jean Pîrvulescu, deși ar fi mai corect, în opinia mea – Ion Pîrvulescu, scria că istoria este un complot secret împotriva primului împărat, regele pămîntului. El și-a concentrat în sine și rangul sfînt, și cel militar. Ordinul Secret și Umbra Ordinului, adică Ordinul Întunecat, luptă între ele. Istoria este o confruntare între adepții soarelui și adepții luni, iar aceasta va continua pînă cînd nu se va descoperi persoana regelui, împăratului.

Mari există o circumstanță importantă pentru răspunsul nostru la întrebarea – de ce a fost nevoie de ascunderea monarhiei sub paravanul democrației și republicii și de părăsit sistemul monarhic adevărat și autosuficient? Aici noi ridicăm problema regilor de sacrificiu și a regilor temporari. În perioada mesianică, iar antichitatea era o epocă profund mesianică, acest lucru este foarte important. Cartea lui Zoroastru, miturile Egiptului despre ultima luptă dintre Seta și Gora, tainele Mitrei, tradiția secretă a lui Pitagora ne vorbesc despre faptul că romanii și grecii antici știau despre venirea lui Mesia, a viitorului regie al lumii. Venea timpul lui. Corporațiile preoților au devenit o armă în mîinile aristocrației militare, dar în interesele ambelor forțe era retorica mesianică și ideile mesianice.

Virgiliu scria despre venirea unei noi „epoci de aur” pe timpul regelui August: „Iată el, acel bărbat, despre care au vestit atît de des://August Cesar, hrănit de tatăl dumnezeiesc, din nou// Epoca de aur va reveni pe lanurile latine, unde în antichitate// Însuși Saturn era rege, și va strămuta hotarele puterii…” (Virgiliu. Eneida VI, 791–797). Zeul saturn se asocia la romani cu prosperitatea sacră primară.

Cetățenii Romei, la fel ca și întreaga lume antică, așteptau venirea epocii de aur – a noului rege și a împărăției lui Saturn. Pentru apropierea acestei luni, ei renunțau la pozițiile ocupate, eliberînd lumea pentru viitorul uns. În ajunul venirii lui, niciun rege nu era un conducător adevărat, ci doar regi temporari. Aceasta era esența profanării democrației romane. Cînd ei au văzut că a venit timpul lui August, ei și-au deschis secretele puterii și și-au dorit epoca de aur promisă, dar adevăratul uns a venit în acea lume antică în Est, în Palestina. Și Roma a ajuns în fața dilemei, dar aceasta e o altă temă de cercetare.

(Va urma)
 

Ați găsit eroarea în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Comentarii Adăugați un comentariu7 comentari

nai 26 mai. 18:07

la drept vorbind der.. mo ..cratia cum o spus mai sus libertatia bogatashilor sai jupoae pe cei saraci Burjui o data au mai fost numai nu ca aishtia aha hapsini

Игорь 18 mai. 14:08

Можно лишь удивиться такой мешанине в голове человека.
По поводу эволюции человека - человек не 10 тыс назад появился, а на порядок больше времени назад. Эволюция слишком длинный процесс, за такой период мало что происходит. И никаких предпосылок, чтобы за такое время человек стал полубогом, как говорит автор.
И то что на Американском континенте не было демократии ни о чём не говорит. Есть много путей развития, там пошли по одной, в Европе и Азии по другой, в Австралии и части Африки вообще по никакой, просто на тысячелетия или даже на десятки тысяч лет остановились в развитии.
Какая связь например в демократиях Рима и Греции и например Пскова и Новгорода? Новгородцы прочитали греческие книги и решили повторить всё это? Бред. Какие-то местные условия привели их к этому.
Бытие определяет сознание - не забывайте классиков, они были правы.

Де..мократ 12 mai. 10:12

Де..мократия- это свобода богатых грабить бедных !

unu 12 mai. 04:19

Dumneata nu esti platit pentru "cultura" asta, asa-i?
Aveti o usurinta de a amesteca subiecte si de a sari de la o perioada la alta cu o usurinta dezarmanta, caracteristica mai mult... copiilor.
Nu prea conteaza atit timp cit oamenii citesc "eseurile" dumneavoastra, asa-i?
Dumneata ai habar cam ce perioada de timp este intre Vergilius si apogeul culturii Spartane? Sau intre Pythagoras si Vergilius?
Aia cu democratia dacilor si a slavilor a fost chiar de risul curcilor!

Anonymous 11 mai. 18:44

В качестве более углубленного исследования на эти темы, предлагаю вам, да и читателям, следующую литературу:
1. Менли Холл. Энциклопедическое изложение масонской, герметической, каббалистической и розенкрейцерской символической философии. (И узнаете, в какие тайны были посвящены Платон, Аристотель и.т.д).
2. Альберт Пайк. Мораль и Догма(в трех томах).
3. Manly Palmer Hall. Lectures on Ancient Philosophy. (перевода на русский язык нет).
4. Franz Bardon. Initiation into Hermetics.(не знаю насчет перевода на русский язык).
5. Генрих Корнелий Агриппа. Три книги оккультной философии.
6. Richard Dolan. UFOs and the national security state: chronology of a coverup. (перевода нет).
7. Graham Hancock. Fingerprints of the Gods.
8. Никола Тесла. Лекции и Статьи.
9. Изумрудные скрижали Тота Атланта.
10. Josef Wages. The Secret School of Wisdom: The Authentic Ritual and Doctrines of the Illuminati.
Сюда следует включить такие темы как: сакральная геометрия, сознание, теория чисел, параллельные измерения, внеземные и внепространственные(extradimen sional) существа. На эти темы предлагаю вам самим заняться поисками.
The revolution has begun. The silent revolution of consciousness.

Anonymous 11 mai. 17:29

Спасибо за статью, NOI.MD. Вы далеко не единственные в этих утверждениях, а посему, предлагаю вам ссылку на первый фильм из цикла Zero Point, который посвящен многим темам, начиная древними цивилизациями(включая их технологии и артефакты) и заканчивая новейшими(и не только) запрещенными исследованиями и технологиями. Фильм на английском, и надеюсь вы его знаете. Приятного просмотра.
https://www.youtub e.com/watch?v=HpJ3yO4-Xpo
Ano nymous.

блоха нюк - нюх потерял ! у него вафлистые вафли т 11 mai. 16:20
Deleted
Mai multe

Adăugaţi Comentarii

captcha

Întrebarea zilei Toate

load