Nașterea noului Imperiu Britanic

Acesta a fost un pas cu adevărat epocal, care îl va plasa pe actualul premier de rînd cu alți mari lideri ai Marii Britanii, ca Winston Churchill sau Margaret Thatcher. Și nu doar pentru că această decizie a Marii Britanii va avea o influență semnificativă asupra viitorului UE, dar în primul rînd pentru că acest pas va deveni un punct de pornire pentru nașterea noului Imperiu Britanic.

Elita britanică are interese globale

Astăzi este evident că și acest referendum a fost o simplă formalitate. Decizia de a părăsi UE a fost adoptată de elita britanică înainte de acesta. Un semnal clar în ce parte se înclină cîntarul a devenit articolul publicației londoneze „The Sun”, din 9 martie 2016, despre faptul că regina Marii Britanii, Elisabeta II-a, susține votul pentru ieșirea din UE. Și, deși oficial Palatul de Buckingham a respins această știre, cei cărora le-a fost adresat acesta în cercurile britanice ale puterii au înțeles totul. Asemenea „scurgeri” de informații în Regatul Unit nu sînt întîmplătoare. Și iată noi vedem că peste un an „aluzia” regală s-a realizat în viață.

Astfel elita britanică și-a reconfirmat simțul politic excelent, capacitatea de gîndire strategică și planificare a politicii externe pe termen lung. Aceasta a fost prezentată drept o manifestare a voinței poporului, care și-a făcut cale, în pofida guvernului britanic.

Elita britanică a avut întotdeauna interese globale. Aceste interese cuprindeau nu doar Europa, dar și SUA, China, India și Asia de Sud-Est, o parte considerabilă a Africii, precum și fostele dominioane britanice – Canada, Australia și Noua Zeelandă. Pe parcursul unei anumite perioade, participarea Marii Britanii la procesele de integrare europeană nu a prejudiciat interesele globale britanice și chiar erau în armonie cu ele.
Însă în a doua decadă a secolului prezent situația s-a schimbat. Integrarea în interiorul Uniunii Europene a atins un asemenea nivel, încît a început să împiedice realizarea plenară a intereselor britanice comercial-economice în alte părți ale lumii. Acest fapt a devenit deosebit de actual cînd au apărut noile piețe mari ale Asiei, legate de creșterea economică rapidă în China, India, Indonezia și un șir de alte țări din regiune.

UE are probleme

Problema se agrava de dificultățile cu care s-a confruntat Uniunea Europeană în ultimii ani. Extinderea rapidă a UE, includerea în ea a unui șir de state slab dezvoltate din Europa de Est a amplificat povara economică pentru statele-lider, nevoie să subvenționeze economiile țărilor-outsider. Iar Britania era al doilea donator ca mărime al bugetului UE, după Germania.

Și dacă la prima etapă după aderare la UE mai existau iluzii că țările Europei de Est vor putea trece relativ repede la dezvoltarea dinamică, atunci începutul crizei economice mondiale din 2008 și stagnarea ulterioară a economiei Uniunii Europene au îngropat aceste speranțe. Toate acestea au fost înrăutățite de fluxul enorm de refugiați pe teritoriul UE după începutul așa-zisei „primăveri arabe” și incapacității totale de a soluționa această problemă. Cu alte cuvinte, viitorul UE a început să arate în ceață și în Europa s-a intensificat scepticismul față de soarta ei.

Iar pentru Marea Britanie cheltuielile economice și de altă natură în urma aflării în Uniunea Europeană au început să depășească avantajele acestei calități de membru. Cu atît mai mult că nu se întrevăd perspective de ameliorare a situației chiar și pe termen mediu.

Totodată, Londra nu putea să ignore faptul că cele mai mari avantaje economice și politice de pe urma extinderii UE le-a obținut Germania, care, cu mîinile altora, (inclusiv cu ale Marii Britanii) a creat un fel de-al patrulea Reich. Și britanicii pragmatici se pare că au considerat prea risipitor să achite fortificarea ulterioară a dominației germane pe continentul european.

SUA au intrat în perioada apusului

Un alt factor ce a influențat alegerea Marii Britanii l-au constituit îndoielile privind viitorul SUA. Londra, probabil, a conștientizat că superputerea americană a intrat în perioada de apus. Și actuala sciziune în elita americană este doar vîrful aisbergului al viitoarelor cataclisme. Problemele rasiale și naționale din SUA se vor amplifica. Către mijlocul secolului populația albă și de altă culoare a SUA se va egala. Va avea loc inevitabil și slăbirea bruscă a țării. Cel mai probabil, va avea loc împărțirea convențională în state „albe” și „de culoare”. Va fi bine dacă totul va avea loc pe cale pașnică.

Astfel, SUA deja nu mai pot juca rolul de lider și apărător al lumii occidentale. Și britanicii au fost nevoiți să se gîndească cum să-și asigure propria supraviețuire în lumea multipolară concurențială fără protecția americană. Să rămînă în UE înseamnă să fie partenerul mai mic al Germaniei, să-i pună pe anglosaxoni în dependență de teuton, adică să fie de acord cu programul propus pe timpul său de Hitler. Dar britanicii, mîndri și încăpăținați, deja nu au fost de acord o dată cu asemenea perspectivă, în 1939-1941. Nu au acceptat nici de data aceasta. Totodată, acest lucru însemna că alte țări anglosaxone, Australia, Canada și Noua Zeelandă, vor fi lăsate în voia sorții.

Rolul de unificator al lumii anglosaxone

De aceea, Britania nu are o altă ieșire decît să-și atribuie rolul de unificator al lumii anglosaxone, să unifice fostele dominioane britanice într-o uniune. De aceea, potențialul vechiului Imperiu Britanic, ce dormea în liniștea oceanelor, va fi din nou „mobilizat și chemat” la apărarea cauzei comune. E un potențial gigantic.

Potrivit Băncii Mondiale, PIB-ul Marii Britanii după paritatea puterii de cumpărare (PPC) în 2015 constituia 2,7 trilioane de dolari, ceea ce corespunde locului nouă în ratingul mondial. (Pentru comparație: PIB-ul Rusiei ajunge la 3,6 trilioane – locul șase) Dacă la PIB-ul britanic adăugăm PIB-urile fostelor ei dominioane Canada, Australia și Noua Zeelandă, atunci PIB-ul general va constitui 5,57 trilioane, fapt ce trece comunitatea anglosaxonă pe locul patru, după China, SUA și India. Adică, în perspectivă noi vom avea de a face cu al patrulea centru mondial după puterea economică.

Londra, de asemenea, este un centru financiar-economic recunoscut în lume, comparabil cu New Yorkul. În afara fostelor dominioane și Europei, capitalul britanic încă de pe timpurile coloniale este prezent în așa țări-cheie ca India, RSA, Japonia, Hong Kong, Singapore, Malaiezia, Turcia, Arabia Saudită etc.

Nu trebuie să uităm și despre potențialul de resurse al Canadei și Australiei, fapt ce va asigura accesul industriei britanice la principalele surse de materie primă. Cît privește piețele de desfacere, aici Londra va încerca să reanimeze potențialul Comunității Britanice, ce include pe moment 52 de state. În afara fostelor dominioane britanice, din aceasta fac parte asemenea țări importante din punct de vedere economic precum India, Pakistanul, Malaiezia, Singapore și RSA.

Potențialul demografic al celor patru țări anglosaxone constituie circa 130 de milioane de oameni, fapt ce îl face comparabil cu cel rusesc. Dacă luăm în calcul potențialul tehnico-științific și uman al acestei comunități, atunci el este unul dintre cele mai dezvoltate din lume.

Marea Britanie va continua să investească în capitalul uman, și nu doar prin perfecţionarea propriului sistem de învăţămînt, dar şi prin atragerea savanţilor şi specialiştilor talentaţi de peste hotare.

Australia şi Noua Zeelandă pur şi simplu nu au altă ieşire decît să revină sub protectoratul Londrei. În afară de factorii etnici şi culturali comuni, spre această variantă le împing inevitabil şi condiţiile economice şi politico-militare obiective. Înconjurate de regiunea asiatică, unde sînt elemente străine, aceste ţări îşi fac griji pentru securitatea lor, în condiţiile dezvoltării dinamice a giganţilor asiatici, precum China, India, dar şi Indonezia.

În perspectivă, relaţiile Marii Britanii cu fostele ei dominioane vor semăna cu relaţiile dintre acestea de pînă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, spre deosebire de acea perioadă, deciziile principale nu vor fi adoptate doar de Londra, ci colegial. Tehnologiile moderne de comunicare permit schimbul de informaţie şi adoptarea deciziilor în timp real, în pofida distanţelor mari dintre cele patru ţări. E posibilă chiar crearea unui organ executiv şi a parlamentului unit pentru soluţionarea problemelor sociale. Posibil, lira sterlină va deveni din nou monedă unică pentru cele patru state sau o valută paralelă, cu liberă circulaţie.

Marea Britanie – UE

În următorii ani dezvoltarea Marii Britanii va fi determinată de procesul de ieşire din Uniunea Europeană și de încercarea de a ocupa un nou loc influent în economia şi politica mondială. În primul rînd, Londra va avea negocieri dificile cu Bruxelless-ul privind condiţiile de ieşire şi relaţiile ulterioare cu Uniunea Europeană. Principalul scop al Londrei în aceste negocieri va fi tendinţa de a-şi menţine nişte poziţii cît mai sigure pe piaţa europeană după ieşirea din UE, dar, minimizîndu-şi, totodată, obligaţiile în privinţa cheltuielilor pentru migranţi.

Sarcina Londrei în aceste negocieri va fi schimbarea avantajoasă a menţinerii prezenţei sale politico-militare în Europa pe un acces privilegiat pe piaţa europeană. Europenii la fel sînt interesaţi în continuarea aportului financiar britanic la bugetul NATO. Totodată, un şir de state europene au de cîştigat în urma participării britanice la unele programe militare europene.

Se poate presupune că Londra va continua să promoveze o politică îndreptată spre stimularea divergenţelor din cadrul UE şi „dispersarea” generală a acestei organizaţii. Marea Britanie va căuta susţinerea statelor şi forţelor politice din interiorul UE, care pledează împotriva aprofundării integrării europene şi revenirii la situaţia anterioară. Această linie a Londrei ar putea fi susţinută şi de actuala administraţie a SUA, care nu este interesată în consolidarea UE.

În relaţiile cu SUA, Londra va încerca în primul rînd să încheie un acord comercial bilateral, ce va extinde accesul produselor britanice pe piaţa americană. Fiind membru al UE, Londra nu putea obţine un asemenea acord, iar Tratatul comercial transatlantic se pare că e mort. Marea Britanie, de asemenea, va încerca să scoată tot ce se poate din colaborarea tehnico-militară cu SUA – să modernizeze sistemele „Trident-II”, să obţină tehnologiile de fabricaţie a avioanelor de luptă F-35, a sistemelor antirachetă şi antiaeriene de rază lungă, precum şi, probabil, a rachetelor de croazieră de rază lungă. Londra, de asemenea, va putea conta pe susţinerea Washingtonului în negocierile sale cu UE.

În schimb, Marea Britanie garantează Statelor Unite susţinere politică în principalele probleme internaţionale, participarea activă, inclusiv financiară, la activitatea NATO, participarea cu SUA la diverse operaţiuni militare în lume, garantarea achiziţiei producţiei militare americane, participarea financiară la diferite programe militare, oferirea drepturilor de amplasare a bazelor pe teritoriile sale.

Relaţiile cu Rusia

Strategia aleasă de Londra va avea un dublu impact asupra relaţiilor sale cu Rusia. Pe de o parte, tendinţa Marii Britanii spre diversificarea legăturilor economice în condiţiile ieşirii din UE va servi drept stimul pentru normalizarea relaţiilor cu Moscova. Însă, pe de altă parte, dorinţa de a-şi fixa cele mai avantajoase condiţii pe piaţa UE va împinge Londra spre alimentarea mitului despre pericolul militar rusesc. Acest pericol le va crea membrilor UE interesul de a implica Marea Britanie în eforturile militare pe frontul de est al NATO. Iar acest fapt va oferi Londrei o pîrghie la negocierile cu Bruxelles-ul în probleme economice. Totodată, britanicii vor utiliza în toate modurile sentimentele antiruseşti din ţările Europei de Est – în Ţările Baltice, Polonia, România, posibil, chiar în Suedia, Norvegia şi Danemarca, transformînd aceste ţări în promotori ai intereselor sale în interiorul UE.

Menţinerea unei atmosfere de confruntare militară cu Rusia va fi avantajoasă pentru Londra şi din alt motiv. Noul rol pe care şi-l atribuie Marea Britanie va necesita noi subvenţii pentru necesităţile militare. Desigur, va apărea (practic, deja a apărut) necesitatea de a convinge propria societate civilă să susţină majorarea semnificativă a bugetului militar. De aceea, interesul faţă de normalizarea relaţiilor cu Rusia nu poate depăşi interesele majore al Marii Britanii în Uniunea Europeană şi în domeniul militar.

„Echilibrul de forţe”

După ce va avea loc slăbirea semnificativă a SUA (către anii 30 ai acestui secol), Marea Britanie va renunţa la politica coordonată în cadrul coaliţiei unice occidentale şi va aplica preferatul ei principiu al „echilibrului de forţe”, dar deja nu în Europa, ci în lumea întreagă.

Relaţiile Marii Britanii cu SUA vor fi determinate de nivelul de slăbire a acestei ţări. Dacă SUA se vor menţine ca un stat unitar şi se vor transforma într-o putere regională, de genul Braziliei, atunci Marea Britanie va continua colaborarea extinsă cu această ţară. Dacă însă SUA se vor dezintegra, atunci Marea Britanie va încerca să includă în sferele sale de influenţă unele state americane, preponderent cu populaţie albă. O parte dintre acestea ar putea adera la Canada, iar altele îşi vor păstra independenţa formală, dar vor trece sub protectoratul Londrei.

Un partener politico-militar important al noului Imperiu Britanic va deveni India. Delhi va tinde spre crearea propriului centru al puterii în Asia de Sud şi va fi interesat în aliaţii contra Chinei.

Utilizînd divergenţele dintre India şi China în interesele sale, Marea Britanie va dezvolta cu China cele mai extinse relaţii economice, dar va împiedica orice expansiune politico-militară a Beijingului în Asia. În esenţă, Londra va continua actuala politică a Washingtonului privind consolidarea unei coaliţii antichineze, în primul rînd, bazîndu-se pe Australia şi Noua Zeelandă, precum şi prin reanimarea potenţialului militar al Japoniei.

Mihail Alexandrov