X 
Transnistria stiri: 1392
Eurovision stiri: 502

Minciuna democraţiei şi căutarea căilor de dezvoltare

14 feb. 2017,, 10:20   Societate
16285 22
Veaceslav Matveev

Se vorbeşte mult despre democraţie, rolul ei în dezvoltarea societăţii umane.

Noi vorbim de mulţi ani că construim democraţia, tindem spre democraţie, dezvoltăm democraţia etc. Despre democraţie vorbesc mult politicienii, care deseori nu mai au ce le spune oamenilor. Însă aşa-zisa societate democratică doar la prima vedere pare a fi limita perfecţiunii şi astăzi ea este actuală doar dacă o vom critica şi vom căuta noi căi şi forme de convieţuire umană. În lipsa unei asemenea abordări critice noi nu vom scăpa niciodată de laturile negative ale democraţiei. Mai mult, din cauză că omenirea este îndrăgostită pînă la leşin de democraţie, noi nu putem găsi ceva mai eficient.

Democraţia este epuizată şi devalorizată

Democraţia nu e doar la fel de veche ca şi istoria omenirii, dar e la fel de epuizată şi depreciată.

Dacă e să comparăm societatea umană şi împărăţia animalelor, atunci putem vedea că prima se bazează orbeşte pe postulatul inventat al democraţiei, în timp ce lumea animalelor se afirmă pe alte principii. În cadrul oricărei biocenoze există o ierarhie. Prin urmare, lumea animală nu cunoaşte egalitatea. În societatea umană, unde la fel există ierarhie, dar uneori într-o formă ascunsă, e mai complicat – omul este deseori făţarnic: în vorbe e una, iar în fapte – alta.

În societatea umană totul e condus de politica dublelor standarde: unul – pentru un cerc restrîns, altul – pentru consumul în masă. Egalitate nu a fost nici în Grecia Antică, nici în cel de-al Treilea Reich, nici în URSS. Egalitate adevărată nu există nici astăzi, inclusiv, ea nu este nici în Republica Populară Chineză (RPC). Deosebit de complicate sînt procesele democraţiei occidentale. Omul lumii capitaliste evidenţiază în toate construcţia ierarhică a societăţii, dar, totodată, vorbeşte mereu despre o oarecare egalitate. Însă este clar că nu există egalitate nici în Est, nici în Vest. De această iluzie au nevoie vîrfurile ierarhiei umane, pentru a-şi ascunde puterea reală, mult mai violentă şi mai elitară. Cum a spus un filozof, democraţia occidentală este forma supremă a totalitarismului.

Astfel, lumea animală nu minte, iar societatea umană nu are limite în minciună. S-ar părea că democraţia adevărată există doar la morgă şi în cimitir, dar şi acolo sînt morminte cu cruci simple, dar şi locuri VIP. Oamenii sînt diferiţi şi ar fi de dorit să reducem acest contrast, dar nu cu ajutorul minciunii.

Unde guvernează poporul

Se ştie că poporul este suveranul puterii. Dar oare e aşa? Unde masele pot genera voinţă­? Or, voinţa este pilonul puterii. Unde aţi văzut ca poporul să conducă şi ca puterea să vină din popor? Dacă o turmă de oi şi de vaci îi vor conduce pe lideri, atunci ele vor fi sugrumate de lupi.

Noi sîntem liberi, dar liberi ca şi deţinuţii din gulagurile staliniste: cînd conducerea lagărului aştepta inspecţia din capitală, deţinuţilor li se ofereau facilităţi pentru o zi. Nu vă aminteşte de alegerile noastre? Noi sîntem liberi ca deţinuţii care îşi aşteaptă o soartă mai bună, un nou stăpîn sau supraveghetor. Doar că acolo deţinuţii sînt hrăniţi, iar în „puşcăria” noastră încă trebuie să luptăm pentru supravieţuire şi să căutăm surse de alimentaţie. Este foarte „democratic”.

E uşor să-i conduci pe cei care se consideră liberi, care trăiesc într-o lume a iluziei sociale. Totodată, mulţi dintre ei nici nu au mijloace pentru alimentaţie, nemaivorbind de circulaţie.

Să comparăm nivelul de libertate

Acum să vorbim despre progresul libertăţilor democratice. Cînd omul din societatea noastră trăia mai liber – ieri, în URSS sau în noile regimuri? Cît de mult a scăzut nivelul drepturilor şi libertăţilor de pe timpul regimului sovietic? Pe timpul URSS multe lucruri erau interzise, dar obţinînd permisiunea pentru unele lucruri (precum s-a constatat), în mare parte noi am devenit mai puţin liberi decît în acei ani.

Să comparăm libertăţile de atunci cu cele din prezent. Avem noi oare drepturi egale la muncă, ca în URSS, pe timpul democraţiei „sovietice populare”? Atunci omul era mai protejat de sistemul de stat, iar noi eram asiguraţi cu serviciu, salariu, învăţămînt gratuit, unde remunerarea ţinea cont de necesităţile societăţii, coşul de consum şi impozite. De atunci, aceste impozite au crescut de mii de ori, iar venitul nu s-a majorat, ci s-a redus.

Cine erau mai liberi – cetăţenii URSS sau cetăţenii „democraţiei occidentale”? În ţările „democraţiei populare” nu exista suprimarea libertăţii cuvîntului – este o realitate. Dar oare astăzi nu avem aceeaşi situaţie? S-au schimbat doar criteriile de evaluare. Anterior nu puteam critica deschis rolul conducător al PCUS, PSDG etc. şi, respectiv, orînduirea de stat. Astăzi sînt permise multe lucruri, dar încercaţi să declaraţi că aveţi viziuni ultraradicale de dreapta şi să le argumentaţi în direct la un post TV şi veţi vedea reacţia „celor mai buni oameni ai societăţii”. În cel mai bun caz veţi fi renegat, iar în cel mai rău caz vă puteţi alege cu amendă sau închisoare. Închisoare pentru propaganda ce nu corespunde programului celor 300 de familii, care ne conduc pe noi şi „lumea noastră foarte liberă”.

Dacă puneţi la îndoială politica UE în domeniul migraţiei, reacţia va fi aceeaşi. Veţi începe să propovăduiţi valorile creştine, tradiţionalismul, conservatismul creştin, şi veţi fi acuzat fie de nebunie, fie de fundamentalism. Dar cel mai straşnic e să pledaţi împotriva propagandei homosexualismului – veţi fi acuzat imediat de încălcarea drepturilor minorităţilor sexuale. Din cauza asta, puteţi ajunge chiar pe banca acuzaţilor.

Realităţile politice

În URSS existau rolul conducător al PCUS şi monopolul lui asupra puterii. În alte ţări ale lagărului socialist exista un fel de pluripartitism. Dar şi acolo erau partide al căror monopol asupra puterii nu se punea la îndoială. Ce s-a schimbat în ultimul timp? Credeţi că acum totul e altfel?

În majoritatea ţărilor cu aşa-zisă democraţie dezvoltată există sistemul a două partide. Două partide în SUA – democraţii şi republicanii conduc ţara, succedîndu-se timp de 200 de ani. Acolo nu a învins niciodată o a treia forţă. Chiar şi pe timpul lui Theodore Roosevelt, cel de-al 26-lea preşedinte al SUA (1901-1909). În 1912 Roosevelt, care avea relaţii tensionate cu prietenul şi adeptul său Taft, a încercat, după o pauză, să candideze din nou, însă Partidul Republican i-a respins ambiţiile şi l-a înaintat pe Taft pentru al doilea mandat. Atunci Roosevelt şi-a creat propriul Partid Progresist.

„Partidul cerbului” l-a înaintat pe Roosevelt drept candidat la alegerile prezidenţiale în 1912. El a obţinut un rezultat care pînă în prezent rămîne unul dintre cele mai înalte printre „candidaţii nr. 3” şi chiar a ocupat locul doi, devansîndu-l pe preşedintele în exerciţiu William Taft (27% şi 88 de voturi ale electorilor lui Roosevelt şi 23% şi 8 – ale lui Taft). Însă el a rămas în urma învingătorului – candidatul democraţilor, Woodrow Wilson, care a acumulat 42% şi 435 de voturi ale electorilor. În urma dispersării electoratului republicanilor au pierdut şi Taft, şi Roosevelt, iar preşedinte a fost ales democratul Woodrow Wilson.

Roosevelt cu Partidul său Progresist a încercat o singură dară să schimbe mersul alegerilor și nu i-a reușit. Același lucru se întîmplă de veacuri în Britania: la putere ajung ba conservatorii (tory), ba laburiștii (wigs). Pînă în 1907 au fost liberalii. Mai tîrziu liberalii au fost înlocuiți cu laburiștii mai actuali. Dar și unii, și alții reprezentau spectrul mai activ al electoratului de stînga. Practic, e aceeași bază electorală care, în condițiile revoluției bolșevice din Rusia, a fost reorientată spre viziuni de stînga mai radicale social-reformiste. Marx a fost înlocuit cu Kautski și gata. A suferit doar bunelul Lenin, fapt despre care a anunțat în articolele sale dedicate social-democrației occidentale și deviaționismul de dreapta (în articolul „Imperialismul și divizarea socialismului”).

În Germania la fel este un sistem bipartid: blocul CDU și CSU mereu se confruntă cu partidul social-democraților. În Franța două partide ale adepților lui de Gaulle (bazate pe ideile și acțiunile generalului de Gaulle) – Uniunea în Sprijinul Republicii și socialiștii conduc cea de-a cincea republică de la sfîrșitul anilor 1950. Chiar și revoluția „stîngii” de la Paris din 1968 nu a putut schimba situația. După plecarea lui de Gaulle, el a fost succedat de Georges Pompidou, care aparținea aceleiași forțe politice.

Atunci cînd Valéry Giscard d'Estaing – președintele Republicii Franceze în anii 1974-1981, un politician proeminent și mare aristocrat (mama lui era rudă a Bourbonilor), a încercat să schimbe situația, nici el nu a reușit nimic. Și asta în ciuda faptului că este și unul dintre fondatorii Europei Unite.

Partidul lui, Uniunea pentru Democrația Franceză există, dar ea nici măcar nu este considerată o a treia forță. Aceasta în prezent devine „Frontul Național” al lui Marine le Pen. Însă acest partid se opune bazelor democrației occidentale și reprezintă un răspuns radical al unei părți a elitelor franceze la minciuna forțelor mondiale. Cu ce se vor termina toate acestea – e o mare întrebare. Dar cînd în 2002, tatăl lui Marine le Pen – Jean-Marie Le Pen – s-a confruntat cu Jacques Chirac în al doilea tur, acumulînd 18%, și republicanii, și socialiștii s-au unit împotriva „Frontului Național”, lipsindu-l de șansa de a ajunge la putere. Iar ratingul real al lui Jacques Chirac, care a acumulat 82% în turul doi, era cu mult mai mic.

Conduce o singură putere

Și așa în toți cei ultimii 70 de ani. Practic, în sistemul mondial conduce una și aceeași forță. Ea are subdiviziuni în teritorii – așa-zisele partide, ele se ceartă, se împacă, dar ele sînt un tot întreg. Familiile Rothschild și Rockefeller sînt unite în scopul lor principal, la fel ca și Morgans și Vanderbilt anterior. Ele sînt unite prin faptul că acesta este un cerc al ”aleșilor cerului”, ce se opun poporului. Și ei au inventat democrația ca un instrument de represiune a maselor.

Piramida politică este integră și indestructibilă. Putem spune că e monolită și, cu greutatea karmei sale, a suprimat orice disidență și masele populare. Partidele occidentale sînt aceleași fracțiuni ce existau în URSS. În interiorul lor la fel exista lupta. Dar ea se ducea în interiorul partidului, unde diferențele de fracțiune erau mult mai puternice decît actualele diferențe dintre tory și wigs în Marea Britanie sau dintre democrați și republicani în SUA.

În URSS, în interiorul partidului erau occidentalii Iakovlev, Bovin, Gaidar și stataliștii conduși de Lihaciov, Pugo, Ahromeev, iar în Partidul Comunist al RSFSR – în frunte cu Polozkov. De asemenea, erau și ultranaționaliști și antisemiți, de genul lui Makașov. În esență, acestea erau aceleași partide, doar că în interiorul PCUS.

În prezent, întreaga elită occidentală este un partid similar cu fracțiunile sale. Însă în aceste fracțiuni e mai puțină libertate, decît libertățile în interiorul confruntării de partid în URSS.

Așadar, lumea este condusă de un partid în persoana cîtorva fracțiuni numite partide. Iar statele, de facto, au devenit niște ficțiuni, formațiuni administrative. Or, dacă cineva, venind la putere, va începe să promoveze o politică independentă, atunci lui i se va închide accesul la subvențiile bănești, la credite sau o va sfîrși ca liderul revoluției din Libia, atotputernicul de odinioară Muammar Gaddafi.

Disidența se suprimă

Nici în știința modernă nu există democrație. Încercați să puneți astăzi în lumea științifică o problemă sau o teorie ce contravine viziunii evoluționiste sau materialiste a elitei academice. Veți fi sau „mîncat” de viu, sau veți fi renegat.

Încercați să vă ocupați de problemele indoeuropenismului. Vi se va spune că acesta este un radicalism, că pînă la comunitatea indoeuropeană nu au existat popoare și nici nu vor fi. Limbile sînt, iar civilizația indoeuropeană – nu-i. Dar cum e posibil acest lucru? Dacă există limbi înrudite, înseamnă că exista și civilizație. Dar vi se va spune „nu”.

În prezent, cu excepția SUA și Islandei, practic, nicăieri nu sînt studiate problemele civilizației indoeuropene. Excepție o constituie doar catedrele de lingvistică. Dar dacă au existat popoare care au creat "Avesta", "Rig Veda", "Atharva Veda", lucrarea budistă "Pali Canon", „Cartea porumbelului", "Veda slavilor", "Saga lui Yngling", „Edda Mare și Mică” – înseamnă că a existat și rădăcina de la care totul a pornit, a existat o proto-limbă și o proto-civilizație.

Încercați să începeți cercetările în domeniul preistoric, antidiluvian. Vi se va spune că e o minciună și o fantezie istorică. Dar noi ținem minte miturile despre titani, găsim artefacte și vestigii ale istoriei titanilor, însă în știința academică ele nu există. Membrii acesteia sau sînt orbi, sau închid ochii intenționat, cu încurajarea elitelor mondiale.

Încercați să declarați că de la traci (care sînt strămoșii direcți ai moldovenilor) au provenit toate popoarele – purtătorii limbilor și așa-zisa grupă romanică sau despre faptul că slavii sînt cel mai vechi popor din Europa. Veți fi considerat un nebun: or, odată istoricii au scris (nu ai noștri) că întreaga civilizație a provenit de la greci și romani, iar slavii au apărut doar în sec. VI și imediat au ocupat jumătate din teritoriul Europei, reprezentînd jumătate din populație (această situație se menține și astăzi). Se pare că frații noștri slavi au căzut din cer…

Încă în secolul XIX Arthur Schopenhauer a scris: "În Republica oamenilor de știință, în toate timpurile se încerca sublinierea în fiecare departament a mediocrității, suprimarea valorilor adevărate, iar unde se putea, în general, înlăturarea acestora, ca fiind incomode”. Schopenhauer știa ce spune, fiindcă și el făcea parte din sistem, dar s-a opus acestuia. Iată de ce acesta i-a și numit marea lui învățătură drept un voluntarism, deși în realitate este o adevărată filozofie a vieții (se consideră drept un curent irațional al filozofiei europene).

Așadar, noi vedem cum sistemul social-politic suprimă disidența. Întotdeauna și peste tot, pentru că așa e comanda, așa e doctrina oficială. Disidența nu există și nici nu va exista. Altfel, va fi ca în filmul lui Mark Zaharov „Să ucidem dragonul”. „Cei mai buni oameni se vor alinia într-un rînd pentru a cere expulzarea voastră. Cea mai bună metodă de a scăpa de Dragon este să ai unul propriu”, i-a spus în film arhivarul cavalerului Lancelot, care a venit pentru a schimba sistemul, dar a găsit nu susținere, ci condamnarea oamenilor.

„Cei mai buni” oameni sînt întotdeauna de partea Dragonului, iar dacă acesta va fi ucis, atunci ei vor servi noului dragon. Aceasta este realitatea adevăratei democrații. Să slujești celui care îți oferă hrană. Omul își caută patroni puternici și slujește celor cărora le place să-l suprime. Dar aceasta nu este puterea poporului – este robia lui, înmulțită la aparatul violenței puterii ascunse, dar totalitare. Ea e atît de totalitară, încît nici cei care o creează nu o văd.

Cum puterea suprimă

În prezent acest lucru nu are loc atît de deschis ca înainte. Uneori oamenii dispar, alteori ei sînt distruși și marginalizați prin opinia publică, cînd toți cei mai buni oameni sînt categoric împotrivă. Noi am trăit acest lucru în perioada stalinistă a luptei cu blocul lui Troțki și Buharin. Atunci toți auzeau și toți condamnau. Pe timpul stagnării, cînd erau distruși Soljenițîn, Ahmatova, Pasternak, toți la fel auzeau și îi condamnau, ce-i drept, aproape nimeni nu-i citea.

În prezent, pentru noi e important să gîndim critic, să nu devenim niște piese ale sistemului și să ne păstrăm o abordare sănătoasă a lucrurilor. Eu nu spun că noi ne aflăm într-o matrice. Dar faptul că noi ne aflăm într-un sistem condus de o anumită elită, care nu este interesată în bunăstarea noastră durabilă, este o realitate.

Pentru acest sistem, democrația este una dintre metodele îndobitocirii și controlului nostru (inclusiv asupra puterii din țara noastră), de aceea politicienilor din trecut li s-a vorbit despre bazele democratice și puterea democratică. „Adevăratul stat este o corabie cu ancorele în cer”.
1
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?